la fermă 2

Da.

Şi mai era de fapt şi calul Radu.

Şi viţeluşul.

Şi cele două junici. Care trebuie amintite pentru a nu se simţi lezate. Că eu am cam expediat scriptologic mica mea escapadă idilico-bucolică.

Şi mai era şi cuibul de barză cu barza mamă şi barza junior.

Şi păpuşica îmbrăcată în verde crud care voia în braţele bunicului, în timp ce striga: manueleee… manuel fiind unul din oamenii care lucrau la gard.

Şi mai era şi tentaţia nebună de a te uita exact în flacăra de sudură. Sau poate chiar de a suda fără mască.

Şi apoi de a avea senzaţia de cioburi în ochi.

Şi mai era şi manejul. Adică proiectul de manej. Ştiţi ce e aia un manej? 🙂

eu da.

un pic de duiliu zamfirescu

ieri am fost la fermă.

Poneiului Robert i se dăduse drumul în grădină şi zvârlea din copite de mama focului. Cei din jur încercau să mă convingă de faptul că aceste gesturi sunt doar manifestarea bucuriei şi nu îmi vor pune sub nicio formă în percol integritatea fizică. Nu prea m-am lăsat convinsă. Mai ales când căţelul a început şi el – evident, tot să se joace. Şi asta s-a tradus prin goana lui exact în direcţia picioarelor poneiului. Da, o fărâmă din idilicul vieţii la ţară. Cea mai relaxată era de departe domnişoara Cezara. Eu eram singura căutând disperată o scăpare. Singura posibilitate ar fi reprezentat-o doar turla bisericii din apropiere. Până la urmă poneiul a fost dus în grajd, alături de Tornado şi Wiskhy, ceilalţi 2 cai. Se lucra intens la împrejumuirea grădinii cu un gard nou. Cu un lemn care nu putea fi furat de ţigani, decât prin spargerea scândurilor. Urmarea: ar mai fi fost bun doar pentru foc.

În final, mi-am pus poşeta de doamnă în căruţa de care am început să împing, pentru că trebuia dusă în curte. Şi la care am împins voiniceşte.

Manuele, manuele …

Mi s-a promis că voi mai fi invitată, aşa că abia aştept să mă reîntorc pentru informaţii mult mai ample, culese direct din sânul naturii 🙂

zilele Sfântu Gheorghe

În centrul oraşului. Cu lume multă, cu agitaţia de rigoare, dar cumva fără panica şi stresul caracteristice manifestărilor de acest gen. Obiecte de artizanat, obiecte din piele, costume populare secuieşti, obiecte din lut, viu colorate, tarabe cu mici, cârnăciori, frigărui şi ciolan, cu bere la dozator – mi-am adus inevitabil aminte de vremurile de odinioară când eram în faţa dozatorului şi abia aşteptam să spun: hai la bere, neamule :-), langoşi cu brânză, caşcaval, usturoi, mărar, ciocolată şi scorţişoară, marzipan cu straciatela şi mac – am numit doar cele două delicatese cu care subsemnata şi-a delectat papilele gustative. Scena mare cu o sonorizare care mai că acoperea tot parcul, hotelul Bodoc dezafectat, cu geamuri sparte sau lipsă, scena ceva mai mică de lângă magazinul Sugas unde se interpretau scene de cabaret. Prezentările de pe scenă erau făcute biling, română şi maghiară. Scenetele – doar în maghiară.

Scurtă divagaţie pe tema xenofobiei.

Care în general nu are niciun fel de bază reală. Ungurii sunt aşa şi aşa, ştiu eu foarte bine. De unde ştii? cunoşti suficient de multe persoane încât să poţi face o regulă şi să fii convins că ai cunoştinţe temeinice pe această temă? În fond şi aici totul se concluzionează succint: ştiu foarte bine din auzite… no comment. E de fapt boala de care cam suferă societatea noastră.

Etichetatul.

Şi, în multe cazuri, nici măcar etichetatul pe baza vreunei experienţe cât de superficiale dar directe. Nuu, etichetatul pe baze absolut eterice. Ce bine ar fi să se vorbească doar în cunoştinţă de cauză. Şi să se emită judecăţi de valoare de … valoare… sau să nu se mai emită deloc.

Oricum, mi-a plăcut mult replica prietenei mele într-o discuţie cu un român care se gândea ce caută ungurii la noi în ţară. De ce nu merg la ei. Ea l-a întrebat: „tu ştii unde sunt mormintele străbunicilor tăi?” Răspunsul lui a fost ambiguu: „păi…” La care ea a continuat: „mormântul străbunicilor mei e la Prejmer.” Deci, unde să plece?

Concluzie: Am căutat în disperare pe la toate tarabele langoşi cu varză sau cu carne. Nu erau. Aşa că am ales din gama de produse disponibile un langoş cu usturoi, brânză şi caşcaval. Delicios.

exerciţiu de stil

Linişte. Gol. Alb. Nu unul purificator, înălţător, imaculat, bla bla. Nu, un alb spălăcit, gălbui, decolorat, cu ţesătura destrămată şi rară, zdrenţuit de-a dreptul. Un alb obosit, imatur, plictisitor. Un blanche. Un blank. Te urăsc. Cuvintele sună dogit şi sunt incolore. Cuvinte sparte. Mai încearcă o dată. Te urăsc. Ceva mai limpede şi mai expresiv. Frustrare nebună. Ură incomensurabilă. Patimă grea, ca păcatul. Dorinţă de nestăvilit. Te urăăăăăsc. Nu vreau să te mai văd. Niciodată. Nu te mai suport. Înţelegi. Pleacă. Dispari. Cuvintele cad greu. Se agaţă aidoma stratului masiv de zăpadă, iarna, dispus într-un echilibru instabil pe crengi negre de copac. Şi ce dacă acum e încă vară. Crengile se vor lăsa mai jos şi mai jos, suportând stoic greutatea străină şi rece. Câteodată, dacă va fi totuşi prea mult, vor ceda. Se vor rupe cu zgomot sec şi vor cădea. Câteodată, zăpada ca ceda şi va coborî înfundat pe pământ. Te urăsc. Vocea e acum stinsă. Ţâşnesc lacrimi sărate şi fierbinţi. Dorinţa îl doboară din nou. Poftă. Culori prea tari. Canicula verii. Pielea avea gustul păcatului, dulceaţa lui interzisă. Mai strânge-mă o dată în braţe. Şi încă o dată. E prea multă linişte în clocotul de gânduri, de frânturi de amintiri, de senzaţii, de nebunie, de posedare. Îi trebuie ceva. Altceva. Ceva şi mai tare şi mai puternic. Dacă ar fi pielea aceea în braţele lui, ar simţi nevoia să o zgârie, să ţâşnească sângele, să gâlgâie sângele cald, să îi muşte buzele, să scape odată de obsesia voluptăţii de neînfrânt. Sau ar mângâia-o tandru şi dulce, atât de tandru de încet şi de dulce, până când ea ar cerşi îndurare, ar implora îndurare, târându-se în genunchi înaintea lui, înfrântă, învinsă. Frustrare. Frust. Blank. Nu te vreau. Nu te-am vrut niciodată. Te urăsc. De data asta îi va reuşi. Cuvintele vor căpăta răceala zăpezii care se opreşte pe crengile nemişcate, goale şi negre de copac. Te urăsc din tot sufletul meu. Te urăsc cum nu te-a mai urât nimeni niciodată. Şi o să vezi asta. O s-o simţi. O să îţi pară ţie rău. O să te târăşti tu în genunchi, implorându-mă. Iar eu voi sta nemişcat, privind pe geam o iarnă care va veni şi care va fi din ce în ce mai murdară. Aşteptând în linişte, răbdător, ca o creangă negră de copac să se rupă, nemaisuportând. Te urăsc. Ţi-am zis?

cogito. şi atât

Meditez la două chestiuni.

Prima: e important să îţi dai seama când interlocutorul tău are nevoie doar să îl asculţi şi atât. Nu să îl critici/ judeci/ aprobi/ dezaprobi/ sfătuieşti/ etc etc etc. Tentaţia există şi e chiar foarte puternică să te bagi în situaţia respectivă şi să începi să declami, că ştii tu sigur cum e mai bine. Haha.

A doua: e important să îţi dai seama când interlocutorul vrea să şi participi la discuţie. Dar şi aici e puţin delicat: uneori el vrea doar să îi cânţi în strună, să îl compătimeşti. În astfel de cazuri, degeaba vrei să spui tu de-adevăratelea ce crezi. Că celălalt nu este dispus să asculte şi să accepte aşa ceva. Există şi situaţii când interlocutorul e sincer interesat şi dispus să afle ce crezi. Şi aici intervine cea mai mare artă: cum îi spui adevărul. Am auzit de cîteva ori replica: „da’ ce, vrei să te mint?” Nu, nu vreau să mă minţi. Vreau adevărul. Dar adevărul gol goluţ s-ar putea să fie atât de dur, încât dezvăluirea lui bruscă să aibă efectul vitriolului. Şi să nu ajute la nimic, ci, dimpotrivă, să distrugă tot. Replica simplistă: „şi ce, nu suporţi adevărul?” nu funcţionează drept scuză în aceste cazuri. Atunci când sunt condiţii extreme de frig să zicem, putem să suportăm frigul, dar nu în pielea goală. Cam aşa e şi cu adevărul nostru despre celălalt. Nu putem să îl trântim pur şi simplu, doar pentru că „tu m-ai întrebat, aşa că ce, te doare adevărul?” da, spus neinspirat sau doar neglijent, adevărul poate să doară, da, poate să rănească, da, poate să nu ajute neam, ci, dimpotrivă, să aibă un efect distructiv.

Şi până la urmă eu pot să cunosc adevărul. Şi tu poţi să cunoşti adevărul. Iar adevărurile noastre să nu fie nici măcar tangente. Ca şi dreptăţile noastre, în urmă cu câteva posturi 🙂

În loc de concluzie: în timp ce priveam un copac plin de flori roz-vişinii, iar printre cunoştinţele mele de botanică nu figura denumirea niciunui copac cu astfel de flori, mă gândeam la adevărul lui. Dacă eram copac, adevărul meu ar fi fost camuflat puţin extravagant sub formă de inflorescenţă galbenă.