mi se spunea blondi

exerciţiu de stil

In Jurnal scriitoricesc on Aprilie 22, 2010 at 12:04

Linişte. Gol. Alb. Nu unul purificator, înălţător, imaculat, bla bla. Nu, un alb spălăcit, gălbui, decolorat, cu ţesătura destrămată şi rară, zdrenţuit de-a dreptul. Un alb obosit, imatur, plictisitor. Un blanche. Un blank. Te urăsc. Cuvintele sună dogit şi sunt incolore. Cuvinte sparte. Mai încearcă o dată. Te urăsc. Ceva mai limpede şi mai expresiv. Frustrare nebună. Ură incomensurabilă. Patimă grea, ca păcatul. Dorinţă de nestăvilit. Te urăăăăăsc. Nu vreau să te mai văd. Niciodată. Nu te mai suport. Înţelegi. Pleacă. Dispari. Cuvintele cad greu. Se agaţă aidoma stratului masiv de zăpadă, iarna, dispus într-un echilibru instabil pe crengi negre de copac. Şi ce dacă acum e încă vară. Crengile se vor lăsa mai jos şi mai jos, suportând stoic greutatea străină şi rece. Câteodată, dacă va fi totuşi prea mult, vor ceda. Se vor rupe cu zgomot sec şi vor cădea. Câteodată, zăpada ca ceda şi va coborî înfundat pe pământ. Te urăsc. Vocea e acum stinsă. Ţâşnesc lacrimi sărate şi fierbinţi. Dorinţa îl doboară din nou. Poftă. Culori prea tari. Canicula verii. Pielea avea gustul păcatului, dulceaţa lui interzisă. Mai strânge-mă o dată în braţe. Şi încă o dată. E prea multă linişte în clocotul de gânduri, de frânturi de amintiri, de senzaţii, de nebunie, de posedare. Îi trebuie ceva. Altceva. Ceva şi mai tare şi mai puternic. Dacă ar fi pielea aceea în braţele lui, ar simţi nevoia să o zgârie, să ţâşnească sângele, să gâlgâie sângele cald, să îi muşte buzele, să scape odată de obsesia voluptăţii de neînfrânt. Sau ar mângâia-o tandru şi dulce, atât de tandru de încet şi de dulce, până când ea ar cerşi îndurare, ar implora îndurare, târându-se în genunchi înaintea lui, înfrântă, învinsă. Frustrare. Frust. Blank. Nu te vreau. Nu te-am vrut niciodată. Te urăsc. De data asta îi va reuşi. Cuvintele vor căpăta răceala zăpezii care se opreşte pe crengile nemişcate, goale şi negre de copac. Te urăsc din tot sufletul meu. Te urăsc cum nu te-a mai urât nimeni niciodată. Şi o să vezi asta. O s-o simţi. O să îţi pară ţie rău. O să te târăşti tu în genunchi, implorându-mă. Iar eu voi sta nemişcat, privind pe geam o iarnă care va veni şi care va fi din ce în ce mai murdară. Aşteptând în linişte, răbdător, ca o creangă negră de copac să se rupă, nemaisuportând. Te urăsc. Ţi-am zis?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: