abc-ul la iubit

la adăpostul confortabil al așternuturilor calde – a se citi: cocoțată în vîrful patului la ora absolut indecentă 12.41!!!!!! – mă gîndesc la deprinderile pe care le avem și care ne aduc doar frustrări (nu deprinderea de a dormi pînă la 12, care poate fi condamnabilă, dar e atît de dulce :))

suntem obișnuiți să ne uităm la celălalt și să vedem o mie și una de lucruri la el. în general proaste. că el este așa, face așa deși nu ar trebui, nu face așa, deși ar trebui, etc etc… îl tocăm mărunt în minte. cu atît mai mărunt, cu cît ne este mai apropiat și atunci deh, ne permitem. vedem cu o claritate maximă ce nu e bine la el, ce ne deranjează, ce greșește, ce ar trebui neapărat făcut altfel. „desigur că dacă mi-ai fi zîmbit și m-ai fi luat în brațe, m-aș fi cuibărit în brațele tale. dar așa, cu mutra ta acră, normal că m-am îndepărtat.” nu? cam așa suntem obișnuiți să zicem/ facem/ gîndim…

și e complet eronat. pentru că nu ne îndreptăm atenția asupra noastră. nu întoarcem lupa să ne privim pe noi înșine.

normal că ne frustrăm aproape în permanență pentru că vedem chestiunile – hai să le zicem nepotrivite – la celălalt, uneori ne lansăm în atacuri furibunde de schimbare a celuilalt și apoi nu înțelegem de unde epuizarea pe care o resimțim (de la energia risipită într-o luptă care nu e a noastră), de unde frustrarea pe care o resimțim (de la inutilitatea luptei, care se demonstrează prin lipsa de rezultate concrete).

să ne gîndim la noi. să ne luăm pe noi la tocat mărunt. să vedem ce putem noi să facem. (că asta chiar se poate). să vedem ce putem să schimbăm la noi (că asta ar fi singura schimbare posibilă, cu rezultate concrete).

normal că nu facem asta. suntem prea egoiști și prea fricoși și prea dornici de a-l arăta pe celălalt cu degetul. to-va-ră-șa e-du-ca-toa-re…

în bucuria vieții, vincent este iubit cu ardoare de margot. margot nu îl iubește pentru că … și nici pentru că … margot nu cuantifica, nu judecă, nu măsoară, nu cîntărește. ea vrea să iubească de-adevăratelea o dată în viață. și face acest lucru cînd îl întîlnește pe vincent. „unde vei merge, acolo voi merge și eu.” vincent vrea să o iubească, dar nu o iubește. însă acest lucru nu scade intensitatea sau profunzimea sentimentelor lui margot. nu. ea nu își stabilește iubirea pe baza actelor și faptelor celuilalt, ceea ce face să fie cea mai adevărată/ curată iubire cu putință.

cînd o să încetăm să mai privim insistent doar la celălalt, cînd o să încetăm să ne ascundem după scuze de genul: eu am vrut, dar tu nu ai vrut/ facut/ putut etc etc, atunci cînd o să încercăm să nu mai jucăm pingpong: tu nu mi-ai zîmbit, eu nu ți-am zîmbit, tu ai țipat la mine, eu am țipat la tine, țaca paca, țaca paca, țaca paca, atunci cînd o să ne uităm timid la noi și o să stabilim ce avem noi de făcut, indiferent de celălalt, atunci de-abia s-ar putea să începem abc-ul iubitului…