micul buddha

bunica, jucându-se cu nepoţica: „uite, îi punem acum frumos pe bebeluşi la culcare şi nu facem gălăgie să nu cumva să se trezească. pentru că, dacă se trezesc şi urlă, ce (le) faci?”

nepoţica: „îi iubesc …”

…

a simţi simţire

O extremă. Apoi cealaltă. Violent. Fulgerător. Fără odihnă. Fără ezitări. Fără protecţii.

Dacă vrei să experimentezi esenţe tari, n-ai unde să te ascunzi şi nici cum să te opreşti. Toate lucrurile pot fi încercate. E clar că nu toate îţi sunt necesare. Dar dacă tot vrei să le simţi, atunci trebuie să le epuizezi. O experienţă asumată este o experienţă completă, complet trăită, până la epuizarea ei. Fără a te feri de niciun aspect. Fără a dori să încerci doar lucrurile frumoase sau cele morale (teoretic) sau cele care se cuvin (teoretic) sau cele care dau bine (teoretic). La fel de bine trebuie trăite şi celelalte. Doar atunci experienţa e rotundă. Doar atunci ţi-o poţi asuma.

Cine te pune să ţi-o asumi? Nimeni.

Cine te pune să devorezi? Nimeni. Poţi să iei şi două firmituri şi apoi să îţi ştergi cu şerveţelul impecabil colţul stâng al gurii.

Nu e vorba de a fi bine şi a fi rău. E vorba de opţiune. Încerc să mă pun în papucii celuilalt. Hahaha … nu merge. Nu e o ipoteză viabilă. Eu am fost tot timpul doar în papucii mei. Şi voi fi tot timpul doar în papucii mei. Şi voi simţi doar cum simt eu. Degeaba aş încerca să văd cum se vede de la tine. Pentru că, de-adevăratelea, ca şi esenţă, eu nu voi vedea niciodată ca tine. Pentru că eu nu sunt tu.

Şi acuma intră în scenă, doamnelor şi domnilor, the one and the only, marele …. unicul şi mereu acelaşi COMPROMIS. Fac eu un terci din ceea ce îmi trece mie prin cap că s-ar putea să gândeşti tu şi mă comport ca atare. Voi reuşi să împac lumea, să mă comport cum trebuie, să impun respect. Pe baze reale. Pe baze de cod de bare, fir-ar ale naibii de etichete să fie. Parcă suntem toţi într-o imensă închisoare şi ne identificăm după plăcuţa pe care lumea a scris: 17283 – gospodină, 28374 – mama eroină, 38374 – siliconata, 27283 – bărbatul fatal…

Dar, da, sunt două puncte deschise.

Unu: dacă îţi asumi experienţa şi nu ţi-e frică să o consumi până la capăt şi vrei şi feed back-uri, nu striga atunci când le ceri şi când ţi se dau. Nu vrei plăcuţe, dar tot ce se poate să le obţii. Oamenii nu pot da decât ceea ce au. Deci, nu pune întrebări al căror răspuns nu poţi să-l afli. Nu cere feed back-uri pe care nu vrei să le auzi. Nu uita că societatea tinde să niveleze tot. Ieşi din căldura mulţimii, nu mai ai confortul şi protecţia călduţă dată de mulţime. Te bate soarele direct în moalele capului. Şi nu te protejează nimic. Apanajul singularităţii.

Doi: ai devorat strigătul. Acum eşti datoare tăcerii. Că tot vorbeam de o experienţă rotundă.

Mda, nu este încă nici epuizată, nici rotundă. Clocoteşte vulcanic viaţa, sare din oală şi picături fierbinţi împroaşcă aragazul. Şi nu ai la schimb decât calupuri mari de gheaţă. Hmm, fie îţi sare smalţul dinţilor, fie îţi sare smalţul dinţilor.

Şi da, ai perfectă dreptate. Aşa cum şi eu am perfectă dreptate. Chiar dacă dreptăţile noastre nu sunt în acest moment nici măcar tangente.

Dar cum viaţa este un savuros perpetuum mobile, who knows? 🙂

Represent represent Cuba

Acorduri înfocate. Pasionale. Pătimaşe. Zâmbete de complezenţă sau doar de curiozitate. Zâmbete inconştiente, date de plăcerea dansului. Ritmuri care înlănţuie corpurile, unindu-le iremediabil, pentru câteva minute, ca sub o pelerină prea mică pentru doi şi, totuşi, absolut potrivită. Produse de tip pepsi. So, no fanta. Merge şi mirinda. Şi nu doar o cutie, ci chiar două pe biletul de intrare. Una se bea, cealaltă se poate face cadou. Miros de parfum, de tutun, de alcool, de efort. Mirosul de şampon, fluturând dinspre şuviţele ei. Lume galantă, absent fiţoasă sau indiferentă. Senzaţia de a te lăsa condus. Necesitatea de mână forte. Paşi. Complicaţi. Senzuali. Moi. Complet greşiţi. Total afară din ritm. Priviri ţintă. Unu doi trei. La patru stai. Cinci şase şapte opt. Nu e greu. Mai ales dacă explicaţia e plină de elocinţă. Sau de răbdare. Sau de lipsa ei. Sau de înţelegere. Sau de lipsa ei. Sau de dorinţă năvalnică. Sau de lipsa ei. De a prinde cât mai repede un ritm, de a-l îmbrăţişa cât mai strâns, în timp ce picioarele se organizează cumva instinctiv, iar buzele şoptesc din ce în ce mai rar scuzele datorate faptului că tocmai ţi-ai călcat grosolan partenerul. Lumina cea galbenă care cade total neinspirat pe stroboscop şi se reflectă fără milă în retina obosită. Ochi violeţi. Încordarea sapă cearcăne adânci şi tulbură puţin claritatea albului globului ocular. În timp ce ritmul continuă nestăpânit de picant… salsa cea sexi, cha-cha-ul senzual şi ceva mai sportiv şi bachata capabilă, dacă nu să întunece minţile, măcar să limpezească pofta simţurilor. Dezlănţuindu-le total sau legându-le definitiv.

No comment

Ferească Dumnezeu dacă mai poate

Pe fiecare de singurătate

Atât de singur sunt pe-acest pământ

Că nimeni nu va şti dacă mai sunt…

despre carul de la moară

E foarte greu să realizezi – mai ales dacă eşti o persoană activă – că, în anumite momente, orice ai face, e mai bine să nu faci nimic. Să explic. Se poate întâmpla ca acţiunile tale să fie interpretate independent de ele. Paradoxal, nu?

Dacă râzi, de ce râzi? Înseamnă că nu eşti serioasă.

Dacă eşti serioasă, îmi plăcea mult mai mult râsul tău, era deconectant, ce te-ai crispat aşa.

Te expui prea mult îmbrăcată în fustă, eşti absolut banală purtând pantaloni.

Dacă nu mă bagi în seamă, înseamnă că nu-ţi pasă.

Dacă mă bagi, mă sufoci.

Dacă răspunzi, eşti prea disponibilă.

Dacă nu răspunzi, ai altă treabă.

E o poziţie asemănătoare carului din jocul de moară. Pierzi, indiferent ce faci. Ei bine, când ajungi într-o situaţie de genul acesta, încerci toate variantele active, fugi dintr-o parte în alta, vezi să nu fii nici prea prea, nici foarte foarte, mergi pe o sârmă subţire, fără plasă de siguranţă şi ţii să îţi mai păstrezi şi identitatea. Consumi energie, neuroni, imaginaţie… iar rezultatul oscilează cu rapiditate înfricoşătoare: rai iad rai iad rai iad… uite aşa, cât ai clipi de două ori.

Singura variantă bună este ca tu, de obicei odată epuizat, să admiţi că de fapt nu ai absolut nimic de făcut. Trebuie doar să stai să aştepţi verdictul din partea cealaltă, înfrânându-ţi orice pornire de a încerca să înclini balanţa într-o parte sau alta.

„ce faci?”

„nimic.”

„păi asta făceai şi ieri.”

„da, da’ încă nu am terminat.”

Sau cum scriam: dacă ai voinţă, muţi munţii din loc. Dacă ai cap, îi laşi acolo, că nu te deranjează…

partea cu voinţa mi-a plăcut mult mai mult 🙂