pentru că tocmai ce stau cu o nouă carte semnată irving stone pe masă (comoara grecilor), mi-am spus că trebuie să scriu pe scurt despre ce mi s-a părut absolut admirabil în cartea lui irving stone despre van gogh și anume relația pe care o are el cu fratele lui mai mic, theo.
van gogh este un artist tipic (era gata gata să scriu: un artist normal :)). ceea ce înseamnă că modul în care trăiește, felul de a privi lucrurile, ceea ce face, mersul pînă în pînzele albe, ideile sincere pe care nu se sfiește să le pună în practică, deși asta înseamnă că va trăi o perioadă mai rău decît un cerșetor, toate aceste lucruri, care sunt absolut normale pentru un artist tipic 😉 sunt privite cu totală neîncredere din partea oamenilor normali. ce treabă e aia să stai în cîmp de la răsăritul pînă la apusul soarelui și să arunci vopsea (pe care desigur că nu ești capabil să ți-o procuri singur, ci ți-o procură fratele tău mai mic) pe pînză? și asta cu o frenezie nebună? zi de zi de zi… greu de înțeles pentru oamenii maturi, așezați, prinși în meserii de bun simț. destul de greu de înțeles și de către familie. bine, bine, te iubesc necondiționat, că doar sunt nevoit să fac asta (deh, cu glasul sîngelui nu te joci, că sîngele apă nu se face), dar, totuși, cînd ai de gînd să intri în rîndul lumii și să îți cîștigi existența?
ei, bine, singurul care are o încredere totală în van gogh este theo. ceea ce transpare pe tot parcursul cărții este dragostea de data asta curat necondiționată pe care theo i-o poartă lui vincent. să fie doar amintirea momentelor fericite pe care cei doi frați le-au petrecut în copilărie? sau, pur și simplu dragostea surprinsă în cea mai nobilă manifestare a ei: dragostea care nu ține cont de dogme, de reguli sociale, de norme. dragostea care nu judecă. dragostea care sprijină și ajută întotdeauna și perfect necondiționat. theo îl iubește pe vincent și este cel care, la modul cel mai concret, îl întreține pe van gogh întreaga viață.
legătura lor nu este lipsită de explozii, mai ales cînd van gogh merge să locuiască la fratele lui la paris. vincent are un temperament vulcanic. theo este mult mai subtil, mai diplomat și mai puțin vital decît pictorul. discuțiile lor îl lasă pe theo epuizat, sleit de puteri, stors de ultima picătură de energie. vincent pare în anumite momente un vampir energetic. dar toate aceste aspecte nu fac decît să dea realism legăturii profunde și autentice pe care o au cei doi frați. legătură care este atît de puternică, lucru care se vede cel mai bine atunci cînd, după sinuciderea lui van gogh, theo îi supraviețuiește 6 luni după care pleacă să se întîlnească pentru totdeauna a dio.
… Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte… (din epistola 1 către corinteni)
! 