despre concediu

dragii mei, concediul este o treabă grea. mai ales atunci cînd vorbim de concediu în concediu, ca în cazul subsemnatei.

concediul scoate la iveală ticurile, frustrările, tabieturile, plictisul, nervii, lipsa de încredere, pretențiile, orgoliile. ca să nu mai vorbim de număratul de mărunt …

și dacă totul e asezonat și cu o căldură peste indicele de confort fizic și mai ales psihic, tot ceea ce îți mai rămîne de făcut este să începi să țipi necontrolat:

ȘTII CE? EU ZIC SĂ O LĂSĂM BALTĂ, DA?

și cînd te gîndești că îl aștepți tot anul și vrei să fie de neuitat. da ce spun eu aici, a fost absolut de neuitat. revin cu detalii.

noapte bună vă doresc.

mahatma ghandi…

suntem prea încrîncenați în ideea de a primi. așteptăm să primim: o mărire de salariu, o atenție, celebra măslină :), un zîmbet, o vorbă faină, o drăgălășenie din partea celor din jur, recunoaștere, apreciere, atenție, atenție, atenție…

știm cine suntem și așteptăm ca și ceilalți să admită/ recunoască/ aprecieze/ admire/ promoveze lucrul ăsta.

nu prea știm cine suntem și așteptăm ca ceilalți să ne dea un indiciu, o variantă și să se intereseze de noi.

nu știm deloc cine suntem și așteptăm să primim un răspuns.

asta e problema. nu dăm. nu cedăm nimic. nu dăruim, nu lăsăm să plece, nu dăm drumul. adunăm de toate, începînd de la pungi de nailon (boala românului), la frustrări, resentimente, sechele, grăsimi, celulite, bonuri de la diverse cumpărături, chitanțe, supărări, proastă dispoziție. ținem cu dinții de toate. cărăm tinichele după noi. nu dăm nici măcar nu surîs.

frustrarea, toanele, orgoliile se războiesc cu noi și ne înving. vezi? ți-am zis eu. ia vezi cum se uită la mine/ cum (nu) tace/ ce ton acru folosește…

știm totul despre toți, avem opinii mai mult sau mai puțin tranșante, mda, aici s-ar putea să facem puțin rabat de la zgîrcenie și să împărtășim din opinii. dar nu dăm șanse…

nu știm să dăm. decît dacă avem un plan și așteptăm să primim înapoi. cel puțin dublu. nu știm să dăm din toată inima, de dragul de a da. știm să îl pîndim doar pe cel de lîngă noi, să vedem cam cîtă deschidere au buzele lui formînd un surîs ce seamănă mai degrabă a rictus și apoi să calculăm dacă merită să răspundem și cum anume, pentru a da minim, dar a scoate un profit maxim.

suntem fundamental zgîrciți, orgolioși și interesați.

nu mi-ai zis azi niciun cuvînt fain, deci o să îți fac un mare serviciu în momentul în care o să îmi țin gura în loc să te fac pe față … vacă … proastă sau … animal băutor de bere…

of, doamne, ce nebuni suntem.

principii ale fizicii: acțiune și reacțiune

cel de lîngă tine este oglinda ta: îi zîmbești, posibil să îți zîmbească.

rîzi, probabil va rîde cu tine.

țipi la el, va țipa cu siguranță înapoi.

te cerți cu el, se va certa cu tine.

îți pui o armură, își pune două armuri, mai iei și un scut în mînă, își trage și el încă o cămașă cu zale.

țipă orgoliul din tine, țipă orgoliul din el.

aștepți să vină la tine să te împace, așteaptă să mergi la el, să îl împaci.

acțiune și reacțiune, plus, ce ție nu-ți place, altuia nu-i face.

faptul că totul ține/ depinde de tine, poate să fie greu cîteodată. enervant, obositor, chiar.

pe de altă parte, ce independență să știi că tu ai puterea de a schimba lucrurile cum vrei.

tu ai greutatea dar și plăcerea puterii! mai scurt, tu ai puterea! exact așa cum se spunea în niște desene animate de cînd eram noi copii. să fi fost țestoasele ninja? 🙂

din mijloacele de transport în comun

mă îndreptam tacticos spre stația de autobuz, pentru a lua șaptele pînă cît mai aproape de casă. mă urc în autobuz, o doamnă se repede să îmi facă loc, îi mulțumesc și spun că voi sta în picioare. bastonul, orteza și mersul … legănatu atrag priviri curioase din partea oamenilor, dar și gesturi faine.

merg două stații și mă pregătesc să cobor. autobuzul oprește în stația cu pricina, se deschid toate ușile, mai puțin cea în fața căreia mă postasem eu. ca și cum nu atrăsesem destul atenția asupra mea, mă pomenesc strigînd către șofer: deschideți, vă rog și ușa de la spate. la care șoferul (îl vedem în oglinda retrovizoare) strigă și el la rîndul lui: apăsați butonul.

evident că habar n-aveam că trebuie să apăs un anume buton ca șoferul să deschidă și ușa din fața mea. bine, și dacă aș fi știut, ar fi trebuit să fac un pic de echilibristică, avînd baston, gentuță, radiografie, rețetă, toate în mîină. dar nu apuc să fac schițez niciun gest, că sar să mă ajute o doamnă și un puști. doamna îl și apostrofează pe șoferul grăbit: da unde te grăbești, domnule, e o doamnă aici care nu poate să meargă repede. și apoi, întorcîndu-se spre mine, spune duios: să vă ajut, nu? și mă prinde de braț. puștiul care tocmai ce coborîse se întoarce și el spre mine și mă ia de celălalt braț. așa coboară doamna – adică eu 🙂 – mulțumind celor două persoane și gîndindu-mă apoi, pe drumul către casă, la faptul că suntem extrem de capabili de gesturi altruiste vis-a-vis de străinul care se află o secundă lîngă noi.

 

de ce face bărbatul o omletă atît de bună

pentru că nu gătește în fiecare zi, ci doar atunci cînd are dispoziția necesară.

avînd dispoziția necesară se poate concentra și dedica exclusiv și cu entuziasm actului de a bate ferm, dar gingaș ouăle, a tăia în bucăți destul de groase cabanosul sau șunca (omleta trebuie să conțină carne, nu?), a arunca pasta obținută în tigaia încinsă și apoi a o franjura în mici bucățele aurii.

iar dacă spală și vasele, se cheamă că ești o femeie cu adevărat norocoasă. 😉