agonie și extaz

„piatra lucrează cu tine. se descoperă singură. dar să o lovești cum trebuie. piatra nu e potrivnică dălții. nu este rănită de ea. e în natura ei să se schimbe. fiecare piatră își are propriul caracter. acesta trebuie înțeles. ai grijă de ea, sau se va sparge. nu permite pietrei să se distrugă. piatra se dăruiește celui care este îndemînatic și o iubește.

prima lui lecție (michelangelo) fusese că puterea și rezistența erau în piatră, nu în mîini sau unelte. …

dacă piatra era lovită și blestemată, grăbită sau tratată cu repulsie, aceasta își acoperea miezul moale cu un văl dur. putea fi strivită sub violență, dar nu putea fi forțată să se conformeze. se dăruia simpatiei, devenea mai luminoasă și mai strălucitoare, căpăta forme fluide și simetrice.”

„arta are o calitate magică: cu cît este consumată de mai mulți, cu atît trăiește mai mult.”

„dar mie îmi place să fac lucrurile pe care tu le consideri nimicuri. nu totul trebuie să fie profund și etern. un carnaval sau o petrecere sunt importante pentru că le oferă plăcere oamenilor și plăcerea e unul din cele mai importante lucruri în viață, la fel ca mîncarea, băutura sau arta.”

ps. lectura acestui roman este extaz. 🙂

24 octombrie – 23 august

reduta. eveniment comemorativ.

ajung în sală. 15 persoane maxim. pe scenă, cîteva mese, vreo 8 scaune. în fața meselor două vaze cu flori. flori destul de sălbatice. multă verdeață, ferigi, se văd și vreo 3 capete de crizanteme. în spate, tot pe scenă, sunt desfășurate două bucăți de pînză roz, pe care sunt prinse cu bloduri cîte o fundă mare, mov. alte două funde ornamentează extrem de retro cele două boxe.

doamna care prezidează adunare dă semnalul de începere. nu se aude ce zice. i se aduce un microfon, pe care ea îl refuză mai întîi, stîrnind indignarea unei cucoane cu părul tapat și cu niște cercei mari, cu clipsuri și cu o perlă mare (imitație/ de fapt o mărgea mai mare și gălbuie. sau poate or fi fost chiar perle autentice??) cucoana, pe la vreo 65 de ani, strigă să se folosească microfonul pentru că nu se aude. deși, dacă se face liniște în sală, se aude. se prezintă pe scurt motivul pentru care ne-am adunat cu toții aici. încep să am senzația unei serbări de pe vremea lui Ceaușescu.

se ține o cuvîntare cam lungă și plictisitoare rău, ceva cu altamira. se trece la următorul purtător de cuvînt. acesta vorbește scurt, cu miez, cu umor și face o lectură scurtă dintr-o piesă de teatru. am omis să spun că și el renunță la microfon, ceea ce o indignează la culme pe cucoana din fața mea: nu se aude, acustica acestei săli este foarte proastă. cel care recită nu o aude și își continuă declamarea. cucoana nu mai îndrăznește să spună nimic, dar face gesturi largi către microfon.

am omis să spun că, în tot acest timp, e o doamnă cu o bluză verde, care se foiește pe scaun, se ridică, vorbește cu vreo 3 fete de vreo 10, 12 ani. n-are importanță că cei de pe scenă creează un moment artistic. la un moment dat, dispare. cucoana obsedată de acustica defectuoasă a sălii nu a încetat să facă semne spre microfon. se termină cu recitatul. urmează un moment artistic, pentru care s-ar părea că nu mai e timp – după cum spune persoana care a inaugurat evenimentul – dar, haideți dacă tot ați venit. și se urcă pe scenă, în aplauzele furtunoase ale doamnei cu bluza verde, una din fetițele din sală. ia microfonul, muzica bubuie și începe să cînte o melodie a la Mihaela Runceanu. cucoana cu acustica își astupă urechile, spunînd că muzica asta o surzește și că așa ceva este inadmisibil. după modul relaxat în care ține microfonul, e clar că puștoaica nu va renunța la el. eu mă fac mică de tot în scaun, în timp ce mă zguduie hohote de rîs. nu văd nici cea mai mică urmă de coerență în tot ceea ce se întîmplă aici.

se termină melodia, un domn din spate aplaudă puternic și strigă: bravo, fetițo! adevărul e că performarea muzicală nu a fost rea, dar nu a avut nici cea mai mică legătură cu ce se întîmpla pe scenă. fata coboră în ropotele de aplauze ale doamnei cu bluza verde și ale domnului care a aclamat-o. urcă pe scenă o domnișoară ceva mai mare, care se așază la pian și începe cîntecul al cărui refren este je t’aime. iar mă zgudui de rîs. pare teatrul absurdului. de fapt, dacă stau să mă gîndesc bine, chiar sunt la teatru. cucoana cu acustica este revoltă la culme, domnișoara de la pian a terminat cîntecul, domnul din spatele meu repetă felicitarea verbală de mai devreme și, după o ultimă recitare, serbarea ia sfîrșit. nu de alta dar urmează o altă manifestare pe scenă.

n-am mai stat să o văd și pe asta. pe drumul către ieșire am auzit-o pe cucoana cu cercei cu perlă cum se plînge că acustica sălii este foarte proastă, sunetul neajungînd de pe scenă la spectatori.

o fi, că prea zicea cu patos…

ps. par-ti-dul cea-u-șes- cu ro- mâ-ni-i-a…

discuții de laborator fără importanță pentru rating

am avut zilele trecute o discuție foarte interesantă. eu am prezentat un caz de laborator (mi s-a reproșat încă din facultate că îmi plac discuțiile de laborator), cu o ea care îl iubește pe el și numai pe el și, după ce el decide să o ia pe alt drum, ea își spune că s-a terminat și că nu va mai putea niciodată să iubească. și în final se îmbolnăvește și moare.

interlocutoarea mea a văzut în povestea asta de viață cea mai tare chestie cu putință, să iubești total, autentic și pînă la capăt. să nu concepi că te-ai putea consola. și, în final, să mori. pentru că nu mai ai de ce să trăiești. pentru că ai epuizat experiența pînă la capătul capătului. cu un curaj nebun, cu hotărîre, cu tărie, cu credință și asumîndu-ți deciziile. until death do us part. îmi plac oamenii care au credință. îmi plac artiștii care au credință, a conchis interlocutoarea mea.

văzute așa, lucrurile au clar o coerență. o femeie care nu e asemenea majorității femeilor, care nu vrea să se consoleze după ce el a dispărut din viața ei, care nu concepe să se consoleze. o femeie care dă tot, fără limite, fără backup, tot. 

am ascultat acest punct de vedere, dar eu aveam o cu totul altă întrebare în cap. nu legată de societate, de presiunea societății, de femei obișnuite versus femei unice. legată  parțial de credință, de iubire și de a da. dacă tu ai în tine o astfel de dragoste cumva supraumană, pe care i-o dăruiești din toată ființa ta unei persoane (dar dragostea respectivă e a ta, vine din tine), de ce, cînd persoana respectivă dispare, tu nu mai ai nimic niciodată de dat?

nu mă refer la perioada de recuperare pe care sufletele oamenilor o revendică. nu mă refer la a găsi surogate sau la a face compromisuri. mă refer doar la faptul că, dacă iubirea respectivă a pornit din tine, ea nu se poate termina atunci cînd s-a terminat legătura respectivă. mai precis, se termină povestea de dragoste, cineva rămîne rănit, e nevoie de timp, dar, în tot acest interval, persoana capabilă de iubire nu are cum să nu mai fie capabilă niciodată de așa ceva. nu mă refer la a înlocui. nu va mai iubi niciodată la fel, pentru că oamenii sunt diferiți/ unici. dar va putea iubi altfel. nu îmi place ideea că iubirea/ credința – chestiunile acestea de esență tare, sunt finite și limitate. asemenea banilor. asemenea tuturor consumabilelor din viața noastră materială. ele se pot termina și se vor termina, dar lucrurile care nu sunt materiale și care vin autentic din noi, acelea nu cred că au cum să se termine.

cu siguranță abonamentul meu la piscină expiră. dar hohotele mele de rîs n-au termen de valabilitate.

parte de carte cu monede de 5 bani… zgîrcenie, criză sau, pur și simplu, bani?

aflîndu-mă de prea mult timp cu capul în laptop, decid să mă îmbrac și să fac o tură de cartier. (nu, nu parfumul ăla fain, cartierul meu, steagu.) o iau pe zorilor, trec prin fața bodeguței sugestiv denumită găinușa răvășită și intru la mic.ro să mai văd niște cărți. rețin cîteva titluri, plec de acolo fără să cumpăr nimic. mai fac vreo cîteva sute de metri.

friguleț. îmi îngheață urechile. pornesc spre casă. evident că mă cocoț din nou pe laptop, adică – mă urc pe net. ce tare devine limbajul: dai jos filme de pe net, urci poze pe blog. în fine, gugălesc de zor (ăsta e de la google, da? m-a apucat romanizarea excesivă a limbii). să revenim: caut pe blog ce-i cu agonie și extaz. excelent. e o carte (de fapt sunt două volume) cu viața lui michelangelo buonarroti. ador biografiile. o să merg să o cumpăr.

mă uit și pe roșu și negru, pe care tare cred că am citit-o, că îmi sună cunoscut micuțul julien sorrel, gata să se îndrăgostească de oricine trebuie. deci pică. înainte să înșfac fîșul de schi, mă uit prin tenacurile de cărți care așteaptă de vreo doi anișori să le așez într-o bibliotecă (dar nu e biblioteca deocamdată…) și dau de adam și eva pe care doream să o recitesc, de un dicționar cu expresii în germană și de alte două cărți promițătoare. iupiii. am de lecturat, nu glumă.

bun. pregătesc banii, scot 12 lei și constat că îmi mai tb un leu. un leu, dragii mei. mă învîrt prin casă. ce să fac? ce să fac? și deodată evrika! am o colecție de monede de 5 bani pe hol. am zis că banii nu se aruncă și am tot pus acolo monede de 5 bani. mă duc repede să le număr. sunt 20 de monede  de 5 bani și încă 4 de 1 ban. adică aș avea leul ăla. dar cum să merg la vînzătoare cu pumnul de monede de 5 bani? bine, pot să îi las bonus și cele de 1 leu. deși mi-e rușine. încerc să mă îmbărbătez spunîndu-mi că sunt tot bani. degeaba. pățesc ca și atunci cînd aveam bonuri și tb să plătesc cu ele într-un restaurant. și mi se părea penibil tare. bonurile sunt eventual de plătit în carrefour. acuma nu mai am problema asta, că nu mai bonuri… hmmm. plec. fie ce-o fi. alt leu nu am acum de unde să găsesc. ajung în mic.ro.

femeia mă recunoaște. iau glorioasă cele două volume de agonie și extaz, o întreb dacă trebuie să îi dau 13 lei, ea confirmă, scot cele două bancnote de 1 leu, cea de 10 lei si trec la agonie, în timp ce scot pumnul de monede, îmi cer mii de scuze, îi spun vînzătoarei că poate ei îi trebuie și îi întind monedele. se uită la ele, se uită la mine și apoi începe să le numere. e bine. uf. trec la extaz. o întreb dacă nu știe ceva de dr. jivago și începem să discutăm despre cărți. cred că m-a iertat. am aflat chiar și cartea ei preferată: vin ploile.

ne învîrtim în sens giratoriu

haideți să vă povestesc o istorioară pe care mintea mea de blondă nu a reușit să o înțeleagă. poate o înțelegeți dvs și îmi explicați eventual și mie.

brașov, zilele noastre, intersecția calea bucurești cu zizin și toamnei. pentru brașovenii ceva mai non tinerei, intersecția de la 3 alimentare. pentru cei care nu sunt din brașov, o intersecție mare din brașov, unde mai exista/ există semafor. că tindem să ne învîrtim în cerc și să mai avem și floricele, asta poate avea părți bune și chiar părți estetice. dar problema trebuie studiată în ansamblu.

așadar, renunțîndu-se la semaforul din intersecția cu pricina, s-a implementat cu grație un nou sens giratoriu. nimic spectaculos în asta, ați putea fi tentați să spuneți. corect. nimic spectaculos. doar că, imediat după apariția sensului cu pricina, au început să apară cozi în trafic. cozi generoase, vreau să spun. și nu doar la orele de vîrf. ci aproape toată ziua. ceea ce nu e prea convenabil, nu? pe vremea cînd era semaforul cu pricina, coada formată la semafor era maxim jumătate din ce se formează acum. cîteva zile au stat ceva polițiști care să dirijeze circulația, încercînd să descongestioneze puțin zona. nu s-a reușit mare lucru. dar ei au încercat. am decis sa evit pe cît se poate intersecția cu pricina, lucru nu foarte lesne de făcut, deoarece e o intersecție care permite accesul în multe zone ale brașovului.

bun. discut și cu alți șoferi despre movila rotundă de pămînt care a dus, paradoxal, la formarea unor cozi pînă atunci cvasi-inexistente. mi se spune că există un cîștig la treaba asta. nu, hai să nu intrăm în discuții privind cîștigul firmei care a amenajat etc, etc. există un mic cîștig al șoferului și anume, dacă se dorește a se merge la poliție dinspre steagu, nu se mai ocolește jumătate de oraș. asta așa e. dar ce facem cu cozile? care mai e atunci eficiența sensului giratoriu respectiv?

ca să nu îmi plictisesc eventualii cititori cu amănunte nenecesare (cine a citit adolescentul, o să vadă că am căpătat brusc același fel de discurs ca al autorului. ups. epigon ce sunt.), voi spune ca, după ce s-a renunțat la semafoare, după ce s-a instaurat sensul cu pricina, după ce s-au făcut cozile de rigoare, cineva s-a sesizat totuși și s-a întîmplat ceva. și asta nu înțeleg eu.

s-a remontat dinspre centru către zizin un semafor. 

păi ia stați un pic, îl demontezi ca să îl scoți din uz și apoi pui semafor din nou în sensul giratoriu?? păi de ce ai mai făcut atunci sens giratoriu?? poate mă lămurește cineva și pe mine…

cu respect, cetățeana întîmplător și șoferiță.