mi se spunea blondi

cogito. şi atât

In Jurnal de zi cu zi on Aprilie 21, 2010 at 13:39

Meditez la două chestiuni.

Prima: e important să îţi dai seama când interlocutorul tău are nevoie doar să îl asculţi şi atât. Nu să îl critici/ judeci/ aprobi/ dezaprobi/ sfătuieşti/ etc etc etc. Tentaţia există şi e chiar foarte puternică să te bagi în situaţia respectivă şi să începi să declami, că ştii tu sigur cum e mai bine. Haha.

A doua: e important să îţi dai seama când interlocutorul vrea să şi participi la discuţie. Dar şi aici e puţin delicat: uneori el vrea doar să îi cânţi în strună, să îl compătimeşti. În astfel de cazuri, degeaba vrei să spui tu de-adevăratelea ce crezi. Că celălalt nu este dispus să asculte şi să accepte aşa ceva. Există şi situaţii când interlocutorul e sincer interesat şi dispus să afle ce crezi. Şi aici intervine cea mai mare artă: cum îi spui adevărul. Am auzit de cîteva ori replica: „da’ ce, vrei să te mint?” Nu, nu vreau să mă minţi. Vreau adevărul. Dar adevărul gol goluţ s-ar putea să fie atât de dur, încât dezvăluirea lui bruscă să aibă efectul vitriolului. Şi să nu ajute la nimic, ci, dimpotrivă, să distrugă tot. Replica simplistă: „şi ce, nu suporţi adevărul?” nu funcţionează drept scuză în aceste cazuri. Atunci când sunt condiţii extreme de frig să zicem, putem să suportăm frigul, dar nu în pielea goală. Cam aşa e şi cu adevărul nostru despre celălalt. Nu putem să îl trântim pur şi simplu, doar pentru că „tu m-ai întrebat, aşa că ce, te doare adevărul?” da, spus neinspirat sau doar neglijent, adevărul poate să doară, da, poate să rănească, da, poate să nu ajute neam, ci, dimpotrivă, să aibă un efect distructiv.

Şi până la urmă eu pot să cunosc adevărul. Şi tu poţi să cunoşti adevărul. Iar adevărurile noastre să nu fie nici măcar tangente. Ca şi dreptăţile noastre, în urmă cu câteva posturi🙂

În loc de concluzie: în timp ce priveam un copac plin de flori roz-vişinii, iar printre cunoştinţele mele de botanică nu figura denumirea niciunui copac cu astfel de flori, mă gândeam la adevărul lui. Dacă eram copac, adevărul meu ar fi fost camuflat puţin extravagant sub formă de inflorescenţă galbenă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: