vudu

un  copil care plînge. nimic neobișnuit. doar că plînge într-un anume fel. tensionat, crizat, terorizînd puțin fonic. făcînd mămicile din parc să scormonească în poșete după o acadea, un lolipop, ceva… dacă nu mi s-ar atrage atenția asupra acestui plîns, nu l-aș băga în seamă. mi se atrage atenția. îl remarc, e un pic altfel față de plînsul copiilor. fetița are dinții strînși și plînge în acel fel. în fine, e cu ai ei în parc. în definitiv, ce treabă am eu cu plînsul copilului? plec. mă urc în mașină. mă izbește o durere cruntă de cap. mi-e greață. ca și atunci cînd eram mică și stăteam în mașină cu spatele la parbriz. termin convorbirea telefonică. mi-e din ce în ce mai rău. e totul tulbure. mi-e mintea grea. sunt amețită. de parcă aș fi băut prea multe băuturi cu prea multe culori.  mă dau jos din mașină, dar greu, în reluare, de parcă altcineva ar fi preluat comenzile asupra corpului meu și încă nu ar fi familiarizat cu ele. încep să casc pînă îmi dau lacrimile. mă tîrăsc în casă. mă prăbușesc pe covor. simt două mîini pe tîmple. și alte două mănuțe mici. deschid cu greu ochii, împăienjeniți de lacrimile provenite de la căscatul în cascadă. dau de un chip dulce cu cărlionți blonzi. aud slujba ?!? să fie cea de înviere? gata? asta a fost? m-am dus? m-am lăudat sus și tare că, dacă aș muri mîine, aș muri fericită? nici măcar nu s-a așteptat pînă mîine? îmi pun mîinile cuminte pe piept. și aștept. orice. într-un final mă ridic de pe parchet și mă îndrept spre casă. peste deal. urcîndu-l cu o greutate nebună. abia suflînd. un fel de agripina anemică din La Vulturi. tîrîndu-mă cu o senzație de sfîrșeală totală. exorcizări. posedări. energie hipnotică. chakre. deochi. etc. etc. etc.  am ajuns acasă. dacă aș putea, aș plînge și eu ca și copilul cu pricina. nu pot. mi-e în continuare suspect de rău, de greață, de amețeală. nu fac nimic. mă arunc în brațele lui orfeu… morfeu… nu e bine. în brațele zeului somnului sau … nu contează…

ieri citeam ce a spus zorba: mă port întotdeauna ca și cum aș fi nemuritor.