mi se spunea blondi

metadiscuție

In Jurnal de zi cu zi on Martie 16, 2011 at 19:14

în momentul în care te bagi într-o discuție, este de dorit să știi ce așteaptă interlocutorul de la tine. dacă așteaptă doar să fie ascultat, pentru că vrea să se descarce, tot ceea ce ai de făcut este să-l asculți. să fii un bun ascultător și atît. să nu te repezi să îi dai sfaturi, să îi povestești de experiențele tale, să știi dinainte unde vrea să ajungă. poate că nu trebuie nici măcar să îi răspunzi la întrebări, pentru că întrebările lui s-ar putea să fie pur retorice.

dacă într-adevăr așteaptă un sfat, fii destul de zgîrcit cu sfaturile. se spune că sfaturile se dau în două situații: cînd ni se cer la modul expres și cînd e o situație de viață și de moarte. altfel nu. deși e clar că, cei mai mulți dintre noi, suntem foarte tentați să ne dăm cu părerea, să dăm sfaturi, de multe ori bine intenționați fiind, fără să ne gîndim cît de efemer e eșafodul pe care ne construim poziția de sfătuitor: acel totalmente improbabil „if I were You.” eu nu sunt tu și nu voi fi niciodată, comprende?

am avut o discuție foarte interesantă acum cîteva zile și mi s-a atras atenția că nu sunt un bun ascultător. e foarte adevărat, în anumite cazuri (a se citi: în cazurile în care pot dezvolta o mică saga personală) nu doar că nu sunt un bun ascultător, nu sunt niciun fel de ascultător. adică nu ascult nimic. din clopotul meu de sticlă, de la înălțimea egocentrismului/ autismului meu, nu ascult ce vrea celălalt să spună, ce caută să transmită, vreau doar să termine cît mai repede, ca să pot spune eu ce mă interesează pe mine și ce mă privește pe mine.

perfect adevărată observația.

dacă însă mă detașez de chestiunile absolut personale, mă pot transforma instant în ascultătorul perfect, trecere totuși puțin prea bruscă și destul de bulversantă mai ales pentru interlocutorii neavizați.

și s-a mai făcut încă o observație care m-a lovit direct în calcaneul lui Achile (și asta deoarece observația cu pricina mi se mai făcuse odată, într-o noapte ce se lăsase peste forumul din almada, observație pe care atunci cică mi-o însușisem. aiurea. nu mi-am însușit nimic.) Și anume că, atunci cînd povestesc, tind să fac un fel de păpușă rusească plină de păpușele rusești cu povestirile mele: povestire în povestire în povestioara din povestire. Și că solicit extrem de mult interlocutorul, care, la un moment dat, s-ar putea pur și simplu să mă/se piardă în hățișurile explicațiilor mele prelungite.

și asta e perfect just.

concluzie: uneori nu știu să ascult, alteori vorbesc prea mult.

și știți care e cel mai tare lucru? atunci cînd întîlnesc un interlocutor pe măsură, care seamănă cu mine așa cum seamănă două picături de apă… atunci e genial.

sunteți un bun ascultător?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: