mi se spunea blondi

de joc

In Jurnal de zi cu zi on Ianuarie 10, 2011 at 19:01

îmi aduc aminte de un joc din copilărie pe care îl uram din răsputeri. se numea: păsărică, mută-ți cuibul. cei de-o seamă cu mine sunt sigură că îl știu. dar spun pe scurt despre ce era vorba, pentru cei mai mici🙂

se făceau spre exemplu 5 perechi și erau 6 oameni care, la semnalul: păsărică mută-ți cuibul, trebuia să plece din mijlocul perechii în care se aflau, în altă pereche. evident că o persoană rămîne mereu pe din-afară. (am preferat să folosesc clar un numeral, pe post de exemplu, ca să nu transform enunțul de mai sus într-o pompoasă exprimare academică, demnă de un specialist de matematici superioare, de genul: se ia un număr de x persoane, dispuse două cîte două. se ia un număr de x+1 persoane, etc etc )

evitam cît se putea de mult să joc acest joc, dar uneori pur și simplu nu aveam de face și participam, deși rămîneam în general persoana pe din-afară, cea care nu reușea să își găsească niciodată un cuib.

de ce mă teroriza jocul cu pricina. explicația o dă clar blondi, adultul😉

așadar: nu îmi place bătălia. decît cea cu mine însămi. nu îmi place competiția. suntem obișnuiți de mici să fim cei mai buni, dar nu devenim cei mai buni, pentru că simțim aproape tot timpul nevoia să ne comparăm cu ceilalți și să vedem dacă îi „batem” în continuare pe toți. o competiție de acest gen pornește de la presupunerea că fiecare din participanți ar putea să fie cel mai bun, dar numai unul este de-adevăratelea (vă ziceam eu că am tic verbal) cel mai bun.

dar asta e ca și cum nu am avea loc cu toții pe pămînt.

un om care știe despre el că este cel mai bun, nu mai simte nevoia să se compare cu alții. el știe și atît. din acest punct de vedere, competiția este pentru oamenii slabi și neîncrezători. pentru că nu știu unde mă situez, trebuie să mă compar. dar asta înseamnă că acceptăm ideea de ierarhie, în care locurile sunt date și oricum sunt insuficiente.

din acest punct de vedere nu-mi place competiția. cred cu tărie că fiecare om este unic și este cel puțin … cel mai bun. rămîne doar ca el să descopere acest lucru.

azi clar aș sabota jocul cu pricina. aș spune că nu sunt doar atîtea cuiburi cîte perechi. aș spune că sunt cuiburi nelimitate. și că nu trebuie să le cîștigăm în detrimentul altuia.

clar, n-am înțeles nimic din joc, nu?🙂

ps. știu că mi s-ar putea aduce aminte că în copilărie plîngeam de mama focului la „nu te supăra, frate.”  și acum încerc să redimensionez totul…

  1. o intrebare nevinovata 😉
    nu ti-a placut competitia sau nu ti-a placut sa pierzi ?🙂

  2. in copilarie am fost cel mai prost pierzator cu putinta. adevaraat🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: