mi se spunea blondi

a cata zi?

In Jurnal călător on Iunie 10, 2010 at 06:42

nu mai numar. un motiv ar fi ca nu am fost extraordinar de constiincioasa si am mai sarit niste zile. al doilea motiv ar fi ca m. mi-a spus sa ma bucur pur si simplu de zilele cu pricina si sa nu mai tot numar atat. suna poate a final countdown? 🙂

intercontinental. holul receptiei. mai intai m-am asezat intr-un fotoliu comod, din piele visinie, dar problema era cu masuta prea joasa din fata lui. acum sunt asezata pe un scaun care se vrea cumva de epoca si am o oglinda mare in dreapta. e de ajuns sa trag cu coada ochiului si ma zaresc. dar rezist eroic tentatiei. ceea ce s-ar putea totusi sa fiu nevoita sa fac, va fi sa ma reped pana in masina sa imi iau haina. aerul conditionat functioneaza, nu gluma.

bun. sa vedem ce am mai facut. da, am mers cu autobuzul numarul 5. pe vremea mea (e hehe, pe vremea mea, maica – apropo, v-am spus care e visul meu pentru peste vreo 30, 40 de ani? sa fiu in cea mai la moda carciuma cu nepotul meu, sa fie ora 2 dimineata si nepotul sa spuna, hai, mamaie sa mergem ca e tarziu. iar eu sa il rog: nepoate, un campari mic si plecam.) revenind, pe vremea cand eu mergeam cu mijloacele de transport in comun, 5-ul era troleu si nu autobuz. asa ca stau eu cuminte pe la ora 10 seara, asteptand sa vina un 3, un 5 sau un 7. care sa ma lase cat se poate de aproape de acasa. pierd un 5, dar nu ma stresez deloc. de ce as face-o? e timp… si dupa cateva minute merg sa vad ce program au autobuzele cu pricina. surpriza: nu circula niciun 3 si niciun 7. puteam sa le astept eu mult si bine. de cata vreme n-or mai fi circuland oare? in final, cu o intarziere de 10 minute fata de programul afisat, apare si autobuzul cu pricina. ma urc, compostez biletul si ma tin de agatatoare din piele care spanzura pe o bara si care semana perfect cu o zgarda din piele. pentru un patruped. inainte de ma agata, m-am uitat la bucata de piele, am pipait-o discret sa vad daca e chiar din piele. era. apoi m-am tinut de ea, desi acest lucru mi-a solicitat suficient de mult articulatia cotului. si se si misca… exercitiu de pastrare a echilibrului. am citit ce-i cu amenzile contraventionale. am studiat pe furis chipuri de oameni care frecventeaza autobuzul 5. si am coborat la statia mea. si gata.

asa. punctul numarul 2. care va parea putin din cartile de zen 🙂 caut. caut iesirea din labirint, labirintul il plasez – normal – afara. ii spun societate si constrangeri sociale, lume si gura lumii. dar nu e asa. labirintul cu pricina exista doar la mine in minte. concret: euforia pe care am simtit-o in momentul de eliberare, am transmis-o fara niciun efort oamenilor din jurul meu, cerului albastru, norilor pufosi, florilor din gradinile bine intretinute, buruienilor din gradinile deloc intretinute, persoanelor din statie, cumparatorilor din super market. incrancenarea aparuta subit – in momentul in care mi s-a propus un bine pe care eu nu-l simteam deloc in acord cu mine, dar care stiam ca vine gratie celor mai bune intentii ale persoanei care initiase binele cu pricina si pe care nu l-am putut refuza –  am transmis-o cerului neindurator, norilor posaci, florilor mandre, buruienilor indiferente si oamenilor excesiv de nervosi din kaufland. incrancenare, frustare, neputinta, adormit greu, trezit de prea multe ori, mancat prea mult sau deloc. echilibru ioc, zen asisderea… degeaba mi-am spus ca totul e in mine. asa cum totul e in fiecare. degeaba te sun eu, daca tu nu vrei sa raspunzi. degeaba vin eu la tine, daca nu imi deschizi usa. degeaba imi deschizi usa, daca mi-o arati dupa 5 minute. degeaba vreau eu sa te ajut – din nou ajutorul asta absolut pervers, ca sa te ajut nu e nevoie de compasiune, ajunge o judecata de valoare din partea mea, care te plaseaza pe tine in pozitie de victima si pe mine in cea de salvator. fiecare face absolut ceea ce vrea si ceea ce decide. si e liber sa suporte toate consecintele.

unde ramasesem? a, da, caut. caut iesirea din labirintul meu. pot sa ma crizez, sa intru in panica, sa multiplic labirintul la infinit. sau pot sa zambesc si sa astept. si labirintul sa se prabuseasca exact ca un castel din carti de joc. suntem ce vrem noi sa fim. gandim labirint, suntem labirint.

si ce interesant este ca ceea ce tie iti da siguranta, acorandu-te puternic in viata, pe mine ma leaga cu cele mai grele belciuge. desi, pana la urma si asta e o chestiune de optica.

legenda merge mai departe.

stiti ca va iubesc? v-am mai spus-o? si ce daca. v-o mai spun. va iubesc!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: