mi se spunea blondi

râsul plânsul

In Jurnal cultural on Aprilie 8, 2010 at 13:35

Am terminat „omul care iubea pescăruşii”. Osho, desigur🙂 şi ce m-a încântat nespus a fost faptul că ultima povestire din cartea repectivă este despre râs. Despre un om care avea un pântec imens, o plasă cu dulciuri pe care le împărţea copiilor şi care râdea. Din tot sufletul.

Acasă, în încăperea pe care o folosesc pe post de depozit, am găsit lucrarea de diplomă a absolventei de filologie, cristina podoreanu, lucrare cu titlul: „fenomenologia râsului în literatura română.” Şi am recitit plină de curiozitate şi cu un mic zâmbet indulgent la adresa proaspetei absolvente cu pricina. Zâmbetul era necesar, indulgenţa nu🙂 (fiecare ia afirmaţia asta cum vrea).

Revenind la Osho, el spunea că unul din cele mai faine moduri de a te trezi dis de dimineaţă este să râzi. Nu din vârful buzelor. Ci din tot sufletul. Din adâncul lui. Pentru simplul motiv că exişti. Pentru simplul motiv că existenţa este puţin absurdă şi, de aceea, foarte amuzantă. Te trezeşti în fiecare zi? Pentru ce? Să mergi la baie şi să îţi faci duşul zilnic şi să te speli pe dinţi. Pentru ce? Mergi la birou. Pentru ce? În fiecare zi, până într-o zi când nu va mai fi necesar să faci nimic, deşi periuţa şi săpunul vor sta cuminţi, la locul lor. Dar tu nu vei mai fi acolo. Poate fi luată foarte în serios treaba asta sau ca o glumă excelentă.

Mă oboseşte seriozitatea excesivă a oamenilor. Cutele de pe frunte sunt săpate tot mai adânc. Râsul devine tot mai firav. Parcă am fi în „zbor deasupra unui cuib de cuci”. Dacă am începe să râdem, probabil că ne-am speria de onomatopeele chiţăite pe care le-am scoate. Şi ne-am uita în jur, să nu cumva să ne vadă cineva. Haha. Puţin patetic, nu vi se pare?

Şi mi-am adus aminte subit de experienţa de la schi, când am râs câteva zile bune în continuu. Fără niciun motiv de-adevăratelea. Şi pe la jumătatea intervalului mă gândeam că s-ar putea să mi se epuizeze râsul, dar el creştea vertiginios, deşi fălcile mă dureau şi cu siguranţă am făcut pătrăţele pe abdomen.

Da, există competiţia, pentru că lucrurile exterioare sunt finite şi se pot termina oricând. Şi atunci trebuie să fim cei mai buni, să ne asigurăm o felie din existenţa materială, palpabilă. Dar cea mai faină treabă este că lucrurile interioare nu se epuizează şi nici nu poate să ni le ia nimeni. Şi atunci dispare şi competiţia. Râsul meu nu se va termina niciodată. Flower powder, mi s-a spus…

Şi iar ajung la Khayyam şi îmi asum riscul de a deveni plictisitoare prin redundanţă:

„mă dojeniţi că veşnic sunt beat. Ei bine, sunt.”

Necredincios mă faceţi. Şi ce dacă-i aşa.

Puteţi orice să spuneţi pe socoteala mea.

Îmi aparţin. Pricepeţi? Şi sunt ceea ce sunt!”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: