mi se spunea blondi

episodul următor

In Jurnal scriitoricesc on Decembrie 4, 2009 at 08:59

continuare din: un strop de beletristică – Dorina

Mai întoarce o carte. Scăunelul pe care le aşază o să fie în curând plin de cărţi. Damă de pică, apoi damă de ghindă.

– N-ai leşinat, n-ai căzut pe stradă?

Am căzut doar cu motorul, se gândeşte Veronica, dar nu are de gând să îi spună asta vrăjitoarei, care şi aşa  pare să ştie prea multe. Răspunde sec:

– Nu.

– S-ar putea să cazi. Eşti foarte rău legată. Cineva îţi vrea răul. Cel mai probabil o femeie. O femeie care vrea ceva ce vrei şi tu. Sau pe cineva.  Deşi ea e cu altcineva. Şi nu te simţi rău de acum, ci de mai mult timp. Să cam fie vreo doi ani, doi ani jumate. Am dreptate? Nu spun eu, cartea zice. Hai să-ţi mai dau o dată. Mai pune o sută.

Veronica umblă din nou în poşeta elegantă, de piele. Cine să fie femeia care ar vrea ceva ce e al ei? Cine îl vrea pe David? Diana, Laura, Patricia?

Poate e doar paranoică. Poate ar trebui să ia o pauză. Mai scoate o sută. Nu se simte deloc confortabil aici. Poate e prea cald, se gândeşte, privind la sobiţa care duduie. Sau, poate, fumul de ţigară. Vrăjitoarea a mai aprins o ţigară. Tot fără filtru. Care miroase groaznic şi scoate un fum înţepător. Amestecă încet cărţile. O pune să se închine şi să taie. Începe să întoarcă pe rând câte o carte. Vorbeşte uşor hârâit. O întreabă din când în când dacă o înţelege, dar nu aşteaptă niciodată răspunsul. Îi spune tot ce i s-a întâmplat. Nimic din ce o să i se întâmple. Şi pe Veronica asta o interesează. De-ia a venit aici. Ce s-a întâmplat, oricum nu se mai poate schimba. Începe să se foiască pe pat. Vrăjitoarea o priveşte drept în ochi.

– Tu eşti foarte rău. Pot să-ţi fac un descântec, dar numai dacă vrei. Nu eu te-am adus aici, nu eu te ţin. Poţi să te mai gândeşti dacă vrei. Mă-nţelegi, fetiţo?

– Dacă tot sunt aici, spune Veronica cu glas moale.

– Da’ dup-aia nu poţi să te mai răzgândeşti, gândeşte-te bine! Poţi să pleci, dacă vrei, da’ nu e bine, nu e bine deloc şi eu sunt vrăjitoare bătrână, ştiu ce-am văzut, martor mi-e bunul Dumnezeu şi Sfânta zi de duminică.

 Vrăjitoarea închide ochii şi se închină.

– N-o să te coste mult lucrarea. Şi e lucrare grea, să ştii, mai spune ea, în timp ce se ridică de pe canapea.

Merge foarte greu, aplecată tare în faţă. Scoate de sub pat o geantă uzată, vişinie, o farfurie adâncă, albă şi un prosop albastru. Se întoarce, adună cărţile de pe scaun, pune pe el farfuria, merge iar la pat, încet, târşâit, ia o sticlă de plastic plină cu apă. În sticlă plutesc nişte plante, toarnă puţin în farfurie, se aşază pe pat, caută îndelung prin poşeta vişinie, scoate un obiect ciudat, ca un bulgăre făcut din crenguţe şi pământ, îl pune pe scaun, lângă farfurie, acoperă totul cu prosopul albastru şi o pune pe Veronica  să ţină cu ambele mâini de marginea farfuriei şi să repete cuvânt cu cuvânt tot ce spune ea: „ şi să ie-ie toată făcătura şi lucrătura şi tot urâtul”, zice vrăjitoarea, „ şi să ie-ie toată făcătura şi lucrătura şi tot urâtul”, „ să fiu curată şi dezlegată”, „să fiu curată şi dezlegată”, „de la Dumnezeu lăsată”, „de la Dumezeu lăsată”, repetă Veronica, înăbuşindu-şi râsul. „Haidi, pleacă de la mine”, continuă vrăjitoarea, „haide, pleacă de la mine”, repetă Veronica răspicat.

Vrăjitoarea se opreşte brusc şi închide ochii. Murmură ceva de neînţeles şi clatină capul dintr-o parte în alta. Veronica vrea să ia mâinile de pe farfurie.

– Stai acolo, îi spune vrăjitoarea fără să deschidă ochii. Haidi, pleacă, pleacă, mai repetă ea.

Veronica se uită la icoana cu Maica Domnului, icoană aşezată pe bufet. A dat două sute de lei, dar şi-a făcut damblaua. Dacă a meritat sau nu…

În acest moment se aude un zgomot foarte puternic, prosopul e ridicat cu forţă, farfuria crapă. Veronica îşi încleştează mâinile pe cele două jumătăţi albe. Apa se scurge pe scaun. Nimeni nu zice nimic. Vrăjitoarea a deschis în sfârşit ochii. Îşi trece o mână pe frunte, unde lucesc câteva broboane de sudoare. Capul nu i se mai mişcă deloc. O priveşte pe fată ţintă, cu ochii puţin tulburi.

– Gata, a plecat, rosteşte ea cu voce moale.

De pe scaun, apa picură încet, pe covor.

final

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: