transmitem exact de la fața locului. de fapt, din mijlocul locului

mai întîi, emoțiile din cabina actorilor. unde te miști ca un titrez. ți se propune să mai repeți ceva. refuzi. replicile au luat și așa loc într-un … carusel care se învîrte, se învîrte, se învîrte.

mai sunt 5 minute. sala e ocupată în proporție de 80 la sută. uau.

cabina actorilor se încuie și aterizezi în culise. inima pompează cu o generozitate nebună sînge. o auzi cum lucrează cuprinsă de frenezie. bum bum bum bum. și ea pare să se miște ca un titirez. o simți în piept, o simți în gît, parcă și în stomac.

muzica. șșșș. liniște. începe. gata. nu mai e nicio cale de întoarcere.

aștepți să îți vină rîndul și intri în scenă. reflectorul care te urmărește pe scenă, îți face un serviciu imens: nu vezi sala plină, oamenii care sunt la balcon, nici măcar pe cei care stau în picioare. nu. nu vezi nimic, cu excepția unor lentile de la niște ochelari de vedere în rîndul din față. nu vezi publicul, dar îl simți. cu toate că ești atît de agitată, încît nu îl lași să se manifeste în voie. cînd publicul rîde, tu nu taci (cum ar fi firesc), ci continui să îți spui monologul. oricum începe să îți placă. mult, din ce în ce mai mult. gata monologul.

urmează prima scenă în doi. e o scenă scurtă, care iese de fiecare dată. daaa. a ieșit bine. te-ai bucurat, te-ai enervat, ai părăsit scena ca o mitralieră. nu de alta, dar erai nervoasă. și pe drept cuvînt: cum să locuiești într-un bloc unde sunt șobolani? ei, asta-i culmea.

ești din nou în culise. îți pui șorțul și iei lingura de lemn. chemată fiind pe scenă, intri. e bine. din ce în ce mai bine. te trezești chiar că mai adaugi o replică de la tine. ia uite… spontaneitate cu șorț

te schimbi frenetic pentru scena următoare. care nu iese atît de rău pe cît te-ai speriat, dar nici chiar atît de bine pe cît ai sperat. însă o duci la capăt.

pentru ultima scenă, lucrurile se precipită. din nou, șorțul. fără lingură. pila de unghii. telecomanda e deja pe masă. intri pe heblu. lumină. daaa… trebuie să recunoști că îți place să te afli pe canapeaua de piele în fața a 400 de spectatori. (atît am calculat că ar fi fost) îți place să (te) joci. îți place din ce în ce mai mult. să țipi la soțul tău, să îl sfidezi, să urli din nou la el. să plîngi. apoi să vă împăcați. așa, ca în filme.

îți place să te dai în spectacol, ce mai…

…un fel de-a mai lungi, cea mai frumoasă zi…

“de multe ori sunt suficiente doar cîteva secunde pentru ca transformarea să se producă. acum ești îndrăgostit, iar în secunda următoare o urăști. persoana rămîne aceeași, dar proiecția ta asupra ecranului ei se schimbă. dacă ai privi cu atenție ți-ai da seama că nu persoana se transformă. tu ești cel care proiectează asupra ei două realități diferite. atunci cînd proiectezi asupra ei iubire, femeia ți se pare minunată. dacă proiectezi asupra ei ură, ea ți se pare hidoasă. în realitate ea nu este nici una nici alta. de fapt, nici nu ai văzut-o cum arată.”

“vouă vă place de cineva numai dacă vă permite să vă întăriți egoul. dacă el devine un ecran, pe care vă puteți proiecta propriile vise, el este pe gustul vostru. dacă se adaptează la visele voastre, îl simpatizați de-a dreptul. dacă nu vă permite să visați sau nu se adaptează așa cum ați dori la visele voastre, îl antipatizați. dacă nu se potrivește cu rolul pe care i-l atribuiți în scenariul pe care îl visați, dacă vă încurcă, îl respingeți. vouă vă plac ecranele pasive, nu cele active. voi sunteți cei care creează scenariul, iar ceilalți trebuie să se adapteze la el.“

“pentru că numai atunci (cînd iubești) uiți de sine și nu te mai protejezi. numai atunci te relaxezi, căci nu te temi de celălalt; numai atunci îți poți permite să te simți vulnerabil. în toate celelalte cazuri voi sunteți tot timpul în gardă, căci nu știți niciodată ce va face celălalt; nu știți dacă nu cumva vă va răni. cînd nu îți ții garda sus, rănile produse de ceilalți pot fi foarte adînci.”

“omul este un cerșetor din cauza egoului său, dar poate deveni oricînd un împărat. mintea nu este altceva decît un bol de cerșit.”

“nu mai privi către viitor. fii aici și acum și vei descoperi adevărul. dacă îl vei căuta, îl vei rata. dacă renunți să-l mai cauți, fiind ceea ce ești, îl vei descoperi chiar aici. vei începe atunci să rîzi, căci adevărul a fost mereu aici. nu l-ai descoperit, pentru simplul motiv că l-ai cautat. te-ai grăbit atît de tare, încît nu ai observat că el se află în interiorul tău.”

“corpul a funcționat milioane de ani. în tot acest timp, corpul a acumulat foarte multă înțelepciune. dacă mănînci prea mult, el îți spune stop. mintea nu este la fel de înțeleaptă, ea îți spune: o, ce gust minunat. mai vreau. dacă îți asculți mintea în detrimentul corpului, îți distrugi singur corpul. mintea nu este interesată decît să își satisfacă poftele, indiferent de consecințe. inteligența ei nu este prea mare. …. dacă trupul îți spune că îi este foame, mănîncă. dacă îți spune să te oprești, oprește-te.”

“oamenii nu sunt dispuși să împărtășească ceea ce au. dacă nu dăruiești ceea ce ai, nu poți primi mai mult, pentru simplul motiv că nu ești capabil. nu meriți să primești mai mult. dacă nu faci decît să ceri, vei pierde și ceea ce ai; dacă dăruiești, vei primi mai mult.”

“viața înseamnă prin excelență abundență. este luxul perfect. ea dăruiește în stînga și în dreapta fără să se uite.”

teatrul sancționează tot ceea ce viața de zi cu zi îți acceptă cu mult mai mare indulgență. teatrul sancționează dacă țipi atunci cînd vrei să seduci (bine, tu ridici vocea în speranța că vei fi auzit și  în rîndurile din spate), dacă nu asculți (bine, tu nu asculți, pentru că te concentrezi prea intens la ceea ce urmează să spui), dacă te miști haotic, fără coerență (bine, tu te miști … ca să nu stai), dacă gîndești, în loc să simți și să trăiești. toate parantezele nu reprezintă decît scuze lamentabile, care nu interesează pe nimeni.

concluzia: în viață îți poți permite să joci teatru. la teatru, nu îți poți permite să te joci. nici de-a teatrul, nici de-a viața, nici de-a actorul…

n-ați fi zis, nu? nici eu.

…sexi-buciuceana…

suntem obișnuiți să ne uităm la celălalt și să vedem o mie și una de lucruri la el. în general proaste. că el este așa, face așa deși nu ar trebui, nu face așa, deși ar trebui, etc etc… îl tocăm mărunt în minte. cu atît mai mărunt, cu cît ne este mai apropiat și atunci deh, ne permitem. vedem cu o claritate maximă ce nu e bine la el, ce ne deranjează, ce greșește, ce ar trebui neapărat făcut altfel. “desigur că dacă mi-ai fi zîmbit și m-ai fi luat în brațe, m-aș fi cuibărit în brațele tale. dar așa, cu mutra ta acră, normal că m-am îndepărtat.” nu? cam așa suntem obișnuiți să zicem/ facem/ gîndim…

și e complet eronat. pentru că nu ne îndreptăm atenția asupra noastră. nu întoarcem lupa să ne privim pe noi înșine.

normal că ne frustrăm aproape în permanență pentru că vedem chestiunile – hai să le zicem nepotrivite – la celălalt, uneori ne lansăm în atacuri furibunde de schimbare a celuilalt și apoi nu înțelegem de unde epuizarea pe care o resimțim (de la energia risipită într-o luptă care nu e a noastră), de unde frustrarea pe care o resimțim (de la inutilitatea luptei, care se demonstrează prin lipsa de rezultate concrete).

să ne gîndim la noi. să ne luăm pe noi la tocat mărunt. să vedem ce putem noi să facem. (că asta chiar se poate). să vedem ce putem să schimbăm la noi (că asta ar fi singura schimbare posibilă, cu rezultate concrete).

normal că nu facem asta. suntem prea egoiști și prea fricoși și prea dornici de a-l arăta pe celălalt cu degetul. to-va-ră-șa e-du-ca-toa-re…

în bucuria vieții, vincent este iubit cu ardoare de margot. margot nu îl iubește pentru că … și nici pentru că … margot nu cuantifica, nu judecă, nu măsoară, nu cîntărește. ea vrea să iubească de-adevăratelea o dată în viață. și face acest lucru cînd îl întîlnește pe vincent. “unde vei merge, acolo voi merge și eu.” vincent vrea să o iubească, dar nu o iubește. însă acest lucru nu scade intensitatea sau profunzimea sentimentelor lui margot. nu. ea nu își stabilește iubirea pe baza actelor și faptelor celuilalt, ceea ce face să fie cea mai adevărată/ curată iubire cu putință.

cînd o să încetăm să mai privim insistent doar la celălalt, cînd o să încetăm să ne ascundem după scuze de genul: eu am vrut, dar tu nu ai vrut/ facut/ putut etc etc, atunci cînd o să încercăm să nu mai jucăm pingpong: tu nu mi-ai zîmbit, eu nu ți-am zîmbit, tu ai țipat la mine, eu am țipat la tine, țaca paca, țaca paca, țaca paca, atunci cînd o să ne uităm timid la noi și o să stabilim ce avem noi de făcut, indiferent de celălalt, atunci de-abia s-ar putea să începem abc-ul iubitului…

“obiectele din jur există numai datorită omului. el este cel care le atrage. dacă trăiești într-un iad, tu singur ești cel care l-a atras către sine. nu trebuie să te înfurii din acest motiv, nici să te războiești cu el; este absolut inutil. tu singur l-ai atras, tu l-ai invitat să vină la tine, tu l-ai creat. acum, dorința ți s-a îndeplinit: tot ce ți-ai dorit te înconjoară de pretutindeni. acum poți să te înfurii și să te războiești. ai reușit! “

“nu vă apropiați niciodată de oamenii sau de locurile care vă fac să vă simțiți triști, sau care că scad frecvența de vibrație, decît dacă sunteți conștienți de ceea ce se întîmplă. dacă sunteți conștienți, nu este nicio problemă, căci starea de tristețe va pleca la fel cum va veni, fără să vă identificați cu ea.”

“dacă eu cred că voi învinge, va crede și victoria în mine. nicio viață nu e întreagă fără un dram de nebunie.”

“un bărbat care are nevoie de bani, îl roagă pe patronul său să îl ajute. patronul îl provoacă: dacă va petrece o noapte întreagă pe vîrful muntelui, va primi o mare recompensă, dar dacă nu va reuși, va trebui să lucreze pe gratis. ieșind din prăvălie, a văzut că sufla un vînt înghețat, l-a apucat frica și s-a hotărît să îl întrebe pe prietenul lui cel mai bun, aydi, dacă nu era o nebunie să țină pariul acela. după ce s-a gîndit puțin, aydi a răspuns: am să te ajut. mîine, cînd vei fi în vîrful muntelui, privește înainte. eu am să fiu pe vîrful muntelui învecinat, voi petrece toată noaptea cu un foc aprins pentru tine. uită-te la foc, gîndește-te la prietenia noastră și asta îl va ține aprins. ai să reușești și după aceea am să-ți cer ceva în schimb. ali a trecut proba, a primit banii și s-a dus la prietenul lui acasă: mi-ai spus că vrei o răsplată. aydi a răspuns: da, dar nu în bani. promite-mi că, dacă vreodată un vînt rece va trece prin viața mea, vei aprinde pentru mine focul prieteniei.”

“dar eu m-am născut pelerin. chiar dacă sunt cuprins de o lene imensă, sau de dorul de casă, după ce fac primul pas sunt captivat de simțămîntul călătoriei. … nu reușesc să stau de vorbă cu sufletul meu decît atunci cînd ne aflăm în deșerturi, în orașe, pe munți, pe șosele.”

“aikido nu este propriu zis o luptă. întotdeauna încercăm să ne calmăm spiritual și să căutăm sursa de unde pornește totul, îndepărtînd orice urmă de răutate ori de egoism. dacă rămîi mult timp preocupat să descoperi ce e bun sau ce e rău în semenul tău, vei uita de propriul tău suflet și vei fi epuizat și înfrînt de energia cheltuită judecîndu-i pe alții.”

“- dar știi că el era…

- nu contează ce era, ci cum își manevra forța. mi-a plăcut stilul lui de luptă, iar lui i-a plăcut al meu. asta-i tot.”

“mi-e frică de frica mea. îmi cer iertare mie însămi, nu pentru că sunt aici, ci pentru că am fost mereu egoistă în durerea mea. în loc să iert, am căutat răzbunarea. nu pentru că eram mai puternică, ci pentru că întotdeauna m-am simțit mai slabă. în timp ce-i răneam pe ceilalți, mă răneam și mai mult pe mine însămi. umileam, ca să mă simt umilită, atacam ca să mă simt siluită de propriile mele sentimente. (hilal)”

“vederea este directă. la fel și atingerea. gîndirea este întotdeauna indirectă. de aceea ea ratează întotdeauna realitatea. un îndrăgostit poate cunoaște realitatea. la fel și un dansator sau un cîntăreț, dar un gînditor o va rata în permanență.”

“vederea, mișcarea, dansul, pictura – toate acestea înseamnă înainte de toate acțiune. atunci cînd acționezi, intri automat în contact cu realitatea. de aceea, rafinați-vă acțiunile, nu renunțați la ele. atunci cînd acționați, fiți în totalitate prezenți, căci acțiunea reprezintă pasajul de trecere prin care vă apropiați de realitate, iar realitatea se apropie de voi.”

“dacă altcineva este furios, este problema lui. dacă te insultă, este problema lui, nu a ta. dacă te afli într-o stare de liniște interioară autentică, nimic din exterior nu te poate tulbura. voi nu vă aflați nicio clipă într-o astfel de stare. de aceea vă folosiți de orice pretext, pentru a vă ieși din minți. de fapt, fierbeați și înainte în interior, dar nu aveați încă un motiv să explodați.”

“oglinda nu poate spune: această femeie este frumoasă, doresc să o oglindesc, sau: această femeie este urîtă, nu doresc să o oglindesc. ea nu are opinii personale. tot ce știe ea să facă, este să oglindească. aceasta este natura ei. în lume nu există însă numai oglinzi, ci și plăci fotografice. ele oglindesc realitatea, dar numai o singură dată, după care se cramponează de reflexia lor. mintea este exact ca o placă fotografică: ea oglindește realitatea, dar numai o singură dată, după care se cramponează de reflexia sa. devine astfel purtătoarea unei informații moarte, de care nu vrea să se mai despartă. după ce reflectă realitatea din fața ei, oglinda redevine goală, gata din nou să reflecte noua realitate care îi apare în față. oglinda nu are opinii personale. … adevărul este aici și acum, el nu este o teorie, ci o realitate care trebuie experimentată. nu te poți gîndi la el. cu cît te vei gîndi mai mult, cu atît mai mult îl vei rata.”

ce am făcut în acest an. hmmm…

• am fost la schi
• am făcut traduceri
• am scris un roman
• am avut parte de o glumă de 1 aprilie, care se pare că totuși nu e glumă. și nici nu e de glumă cu glumele de 1 aprilie
• am văzut apusul din oia
• pe cel din luncă, la întoarcere de la vaslui
• am scris niște articole despre primii pași în diverse
• am fost asiduu la teatru
• am fost tzeni în se caută un mincinos
• am citit mult
• m-am îndrăgostit de astrologie
• am dat o fugă pînă la ei, în miami. știu, am vrut și eu la noi în california, dar a fost prea din scurt

pe scurt, am boemizat-o din plin. din nou. of, blondi, blondi, cînd crești tu mare? poate la anu’.

planuri? achiziții masive de: toleranță, înțelegere, liniște, căldură, dragoste.

apoi, să ne revedem cu zîmbetul pe buze la anu’.

vă iubesc,

blondi

mă gîndeam așa, ca idee, că ne condiționăm. de crăciun trebuie să facem cadouri. și poate nu avem timp/ chef/ inspirație/ bani/ energie/ etc etc pentru a face un cadou. dar, totuși, dat fiind faptul că așa trebuie/ se poartă, ne vom agita plini de bezmetism să procurăm acele cadouri. deși totul începe să semene tot mai mult cu o corvoadă. și după ce reușim cumva cumva să achiziționăm cadoul cu pricina, vine momentul în care îl vom da persoanei respective. și atunci să vezi satisfacție nebună ce resimțim, privind zîmbetul condescendent al celui care-l primește (ce frumos! în traducere, doamne, încă o cravată?? era să zic încă o căciuliță… știți bancul? … mai bine.)

ar trebui renunțat la condiționările astea. ar trebui să facem cadouri doar cînd simțim. ce e rău în a primi un cadou pe 13 mai de exemplu? cînd nu e nimic special? sau într-o după masă de marți. sau într-o seară ploioasă de primăvară.

distracție faină în continuare și nu vă reprimați senzația de a face un cadou, chiar dacă fără o ocazie anume.

vă doresc să fiți și să rămîneți fit (în formă, voiam să zic, că doar românește vorbim, nu? pe tot parcursul acestor sărbători și după ele.

atenție la sărmăluțe și la slăninuță(e).

van gogh este un artist tipic (era gata gata să scriu: un artist normal ). ceea ce înseamnă că modul în care trăiește, felul de a privi lucrurile, ceea ce face, mersul pînă în pînzele albe, ideile sincere pe care nu se sfiește să le pună în practică, deși asta înseamnă că va trăi o perioadă mai rău decît un cerșetor, toate aceste lucruri, care sunt absolut normale pentru un artist tipic sunt privite cu totală neîncredere din partea oamenilor normali. ce treabă e aia să stai în cîmp de la răsăritul pînă la apusul soarelui și să arunci vopsea (pe care desigur că nu ești capabil să ți-o procuri singur, ci ți-o procură fratele tău mai mic) pe pînză? și asta cu o frenezie nebună? zi de zi de zi… greu de înțeles pentru oamenii maturi, așezați, prinși în meserii de bun simț. destul de greu de înțeles și de către familie. bine, bine, te iubesc necondiționat, că doar sunt nevoit să fac asta (deh, cu glasul sîngelui nu te joci, că sîngele apă nu se face), dar, totuși, cînd ai de gînd să intri în rîndul lumii și să îți cîștigi existența?

ei, bine, singurul care are o încredere totală în van gogh este theo. ceea ce transpare pe tot parcursul cărții este dragostea de data asta curat necondiționată pe care theo i-o poartă lui vincent. să fie doar amintirea momentelor fericite pe care cei doi frați le-au petrecut în copilărie? sau, pur și simplu dragostea surprinsă în cea mai nobilă manifestare a ei: dragostea care nu ține cont de dogme, de reguli sociale, de norme. dragostea care nu judecă. dragostea care sprijină și ajută întotdeauna și perfect necondiționat. theo îl iubește pe vincent și este cel care, la modul cel mai concret, îl întreține pe van gogh întreaga viață.

legătura lor nu este lipsită de explozii, mai ales cînd van gogh merge să locuiască la fratele lui la paris. vincent are un temperament vulcanic. theo este mult mai subtil, mai diplomat și mai puțin vital decît pictorul. discuțiile lor îl lasă pe theo epuizat, sleit de puteri, stors de ultima picătură de energie. vincent pare în anumite momente un vampir energetic. dar toate aceste aspecte nu fac decît să dea realism legăturii profunde și autentice pe care o au cei doi frați. legătură care este atît de puternică, lucru care se vede cel mai bine atunci cînd, după sinuciderea lui van gogh, theo îi supraviețuiește 6 luni după care pleacă să se întîlnească pentru totdeauna a dio.

… Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte… (din epistola 1 către corinteni)

voiam să spun că totul seamănă extrem de mult cu un carusel. mă uitam și la agitația pe care o presupun sărbătorile (de data asta cele de crăciun). cît mai multe colinde, cît mai multe plase de cumpărături, vizite pe la familie, prieteni, rubedenii, cunoscuți. angoasa pe care au început să o dea cadourile. doamne, ce le cumpăr? de unde? cu cît? parcă din asta am luat și anul trecut… nu mai putem gusta nimic pe îndelete, alergăm, alergăm, alergăm.

Moșule, adu-ne un respiro!

cere un time-out să ne tragem și noi sufletele.

dă-ne liniște, pace și inspirație.

oprește caruselul.

goana bezmetică.

învață-ne să savurăm.

crăciun cald, cu multă zăpadă!

acesta e un caz. urmează altul, în care el nu e convins că e tatăl celor trei copii pe care îi are cu ea. publicul privește pozele copiilor lîngă cea a tatălui. fiecare își dă cu părerea dacă seamănă perfect/ identic/ izbitor, aduce cu sau nici măcar nu aduce cu presupusul tată. ea este rănită de bănuiala lui, dar demnă. verdictul e clar: paternitatea tuturor copiilor este atribuită tatălui, care, la insistențele publicului, se aruncă în genunchi și sărută piciorele soției. (cu acest prilej am observat că cei care veneau în emisiune, erau primiți pe un covor – nu, nu cel roșu – dar pe care pășeau doar după ce își scoteau încălțămintea).

în următorul caz, vin ele două, fiecare cu cîte un bebelaș adorabil, acuzîndu-l pe el că le-a mințit și le-a manipulat. el, cu o mutră absolut imberbă, jură că cel două sunt niște … beep. apoi se proiectează pozele copiilor alături de poza lui și mamele sar ca două leoaice și cer confirmarea din partea publicului: nu-i așa că seamănă absolut perfect? ca două picături de apă? după ce publicul se mai calmează, moderatorul se întoarce spre el și îl întreabă: dar dacă, totuși, copiii sunt ai dvs? la care el clatină vehement din cap. la fel de bine ar putea să fie ai încă nu știu cîtor bărbați, cu care știu eu sigur că femeile astea și-au făcut de cap. moderatorul nu se lasă: dar dacă, totuși… și el spune că le va da pensie alimentară și va fi un tată exemplar. concluzia venită la plic: tînărul cel imberb este tatăl ambilor copii. la care ele dau buzna spre el, iar el surîde puțin tîmp.

pentru a nu fi acuzată de misoginism (nici eu și nici emisiunea) să vorbesc și de ultimul caz, cel în care copilul nu este al soțului. soția izbucnește în hohote de plîns, pare să își piardă simțirea, prăbușindu-se lin pe covor, în timp ce el dă neputincios din cap, spunîndu-și parcă sieși: doamne, și cît am iubit-o.

după vreo jumătate de oră, cazurile începeau să mi se amestece în cap. aș fi vrut ceva mai detaliat prezentate lucrurile, apoi mi-am dat seama că am devenit amatoare de senzații căpătate pe bandă rulantă și că nu știu unde se termină regia și începe realitatea. asta dacă e vorba de o realitate sau de o regie sau de un montaj sau de altă realitate…

“părerea oamenilor n-avea nicio importanță pentru el. rembrandt simțea că trebuie să picteze. dacă picta bine sau rău, îi era totuna. pictura a fost substanța din care și-a plămădit personalitatea. una din trăsăturile cele mai importante ale artei stă în putința pe care i-o dă artistului de a-și realiza propria personalitate. rembrandt a înfăptuit ceea ce știa că este menirea lui. asta i-a justificat existența. chiar dacă arta lui ar fi fost lipsită de valoare, el tot ar fi fost de o mie de ori mai răsplătit de viață, decît dacă s-ar fi lepădat de menirea lui și ar fi devenit cel mai bogat negustor din amsterdam.”

“de nimic nu poți fi sigur pentru toată viața. tot ceea ce poți face este să ai curajul și puterea să încerci ceea ce crezi că e bine. se poate întîmpla să iasă prost, dar cel puțin ai conștiința că ai încercat să realizezi ceva și ăsta e lucrul cel mai de seamă.”

“orice vei face, ai să faci bine. am simțit calitatea plămadei tale din care va ieși pînă la urmă un om adevărat. știu că e o plămadă bună. o să ți se pară poate de multe ori în viață că ai dat greș. dar, în cele din urmă, vei izbuti să te realizezi pe tine însuți și, în acest chip, îți vei simți viața împlinită.”

“purtarea oamenilor semănă foarte mult cu desenul. întreaga perspectivă se modifică odată cu schimbarea unghiului de vedere, iar asta nu depinde de subiect, ci de cel care privește.”

“ca să faci o treabă bună pînă la capăt, nu trebuie să te temi de înfrîngeri. cînd văd pînza curată, holbîndu-se nătîngă la mine, mă năpustesc pur și simplu asupra ei și încep să o împroșc cu vopsea. … viața însăși îndeamnă spre om o față goală, nepăsătoare, descurajantă, deznădăjduită, pe care nu se citește nimic, ca și pe pînza asta goală. … dar omul nu se sperie de acest gol, pășește plin de încredere și de curaj, se zbate, clădește, creează și, pînă la urmă, pînza nu mai rămîne goală, ci se acoperă cu formele bogate ale vieții.”

“odată cu frumusețea ei se topi și afecțiunea pe care i-o nutrise vincent. n-o iubise cu adevărat, iar în sinea lui nu dorise niciodată să se însoare cu ea. dar acum dorea mai puțin ca oricînd. se rușina de indiferența lui și asta îl făcea și mai arzător în izbucnirile de dragoste.”

“nu, dragul meu, ai vrea să mă iubești. dar nu mă iubești și nu trebuie să îți pară rău.”

“se uită la tablou. mirosea a slănină, a fum și a aburi de cartofi. zîmbi. izbutise să surprindă ceea ce nu piere în ceea ce piere. acum țăranul din brabant nu va mai muri niciodată.”

mi-am spus mult timp că acest lucru indică incoerență în ceea ce privește omul respectiv, că nu este admisibil ca un loc să te poată schimba radical.

și totuși cred că explicația este una mai tolerantă decît fraza de mai sus oamenii sunt în general refractari la schimbare. schimbarea stresează, panichează chiar. un loc nou înseamnă automat o schimbare, o lipsă inițială acută de informații și de cunoștințe. drept pentru care, nu ai control. nu știi ce se poate întîmpla și nu știi nici cum să reacționezi. ești cumva legat de mîini și de picioare și lăsat la voia întîmplării. iar lipsa controlului duce exact la stres, iritare, frustrare. pentru că, oamenii sunt în general refractari la schimbare și oamenii sunt în general dornici de a controla cît mai mult (propria viață și, de multe ori, viețile celor din jur. sau măcar a unora

ei bine, cînd un mediu este cu totul și cu totul nou – adică a intervenit schimbarea și lipsa de control – se generează automat sentimentele negative amintite. și omul se comportă altfel. remediul? ca în cele mai multe probleme din viață. înțelegere și toleranță din partea celor din jur, răbdare și deschidere din partea celui direct implicat.

take your time! take our time

“oamenii se gîndesc mereu la ziua de mîine. în fiecare zi. și numai la ziua de mîine. din cauza aceasta nu sesizează un amănunt ca ziua de astăzi. nu se sesizează prezentul. trăiesc mereu cu ziua de mîine, iar cînd acest mîine devine realitate, cînd ceasul măsoară un anumit număr de ore și-i transportă în acel mîine, atunci nu-i mai acordă nicio atenție, fiindcă urmăresc ca nebunii următoarea zi de mîine. se scurg pe lîngă ei evenimentele, îi depășesc problemele, pretutindeni se întîmplă ceva. ei însă nu pot vedea acest lucru, nu văd, nu reușesc să-și concentreze atenția, fiindcă atenția lor este în întregime canalizată de viitor. dacă aș scrie monografia vremurilor noastre, i-aș da titlul: oameni fără prezent. … de ce născîndu-și ziua de astăzi, omul trebuie să fie narcotizat cu gîndul febril al zilei de mîine? nu poți fi înțelept fără să cunoști prezentul, fără să-l vezi și să te vezi pe tine în el.”

“dacă v-am refuzat ajutorul, se vede că știu că nu sunt în stare să vi-l dau. înțelegeți? pentru mine nu are nicio importanță cine îmi cere ajutorul. dacă cineva, încercînd să mă ucidă, s-ar răni el însuși, l-aș salva ca pe oricare altul.”

“ești curajoasă. îți arogi dreptul divin de a judeca oamenii. dar dacă tot o faci, trebuie să îți arogi și un alt drept: iertarea.”

“pe femeia mea? dar poate fi o femeie a mea, prietene? a mea poate fi casa, scurta, vaca, dar femeia? doar și ea gîndește și ea simte la fel ca mine. are aceleași drepturi ca mine. s-o țin împotriva voinței ei? asta ar fi o închisoare. și ce folos ai avea de pe urma unei femei, care stă cu tine împotriva inimii ei și nu se gîndește decît cum să scape și se plînge de soarta ei.”

“tu trăiești pentru alții, alții trăiesc pentru ei înșiși, numai eu nu știu pentru cine și pentru ce trăiesc… de ani de zile caut răspunsul, îl caut pe fundul fiecărei sticle. și nu-l găsesc… se vede că nu nimeresc sticla potrivită. dar nu-ți fie teamă! vine și rîndul ei… am s-o găsesc și în ultima înghițitură voi afla adevărul…”

“înțelegi cuvîntul libertate? eu l-am înțeles cu mai bine de 30 de ani în urmă. cîndva am fost și eu sclav, un sclav cu nenumărați stăpîni. stat, popor, religie, sentimente de toate genurile și de toate calibrele, onoare, ambiții. imposibil de numărat. și deodată, într-o bună și frumoasă zi, mi-am dat seama cît de încurcat sînt în toate acestea. m-a cuprins mirarea și apoi un rîs zadarnic. am făcut o săritură plină de grație și am ieșit din lada cu gunoi, dezrobit, independent, liber. nici nu m-am uitat îndărăt să văd ce ruine am lăsat în urmă. și nimic nu mai e în stare să îmi tulbure libertatea. “

“de mult s-au adunat asupra mea acești nori, lăsînd să se audă nu tunete ci niște sîsîieli și șuierături. foarte ciudați acești nori. mă bucură însă faptul că singurul trăsnet care a căzut din ei, a căzut din voința mea.”

“între inima unui om tînăr care iubește și inima mea, există o deosebire ca între un foc care arde și o biserică tăcută.”

“totul trece. ceea ce cîndva părea să fie întreg universul, peste cîțiva ani ni se înfățișează ca un fir de praf și nu putem înțelege de ce ne-am lăsat furați de iluzii.” (tadeusz dolga-mostowicz)

apropo de clișee: suntem obișnuiți cu fast food-ul. dar noțiunea poate fi cu siguranță lărgită: fast life, fast thinking…

gîndim superificial și foarte rapid. atît de rapid, încît nu ne dăm seama că, de foarte multe ori, emitem fără acoperire judecăți de valoare care nici măcar nu ne aparțin. sunt prea puține opiniile absolut fondate, bazate de informații, cunoștințe, fapte, experiențe. în general ne bazăm opiniile pe ceea ce credem (de fapt, ceea ce se crede…), ceea ce ni s-a spus, ceea ce am auzit (știu foarte sigur din auzite, nu?) și lucrul acesta îl facem absolut instinctiv. spre exemplu auzim de o tipă care se pare că ar fi avut treabă cu un tip. aha, care va să zică ea e o profitoare. pentru că se pare că ar avea un prieten oficial, pe care îl ignoră sau îl ține de fraier. aha. și cel cu care e posibil să se fi încurcat, s-ar părea că are familie. vai, ce femeie, ce caracter. și măcar de-ar fi bună, dar e grasă și urîtă și …. etc, etc, etc.

cam așa facem. luăm vreo două aspecte, ne imaginăm mult, ascultăm și mai mult din ce zice lumea și ne apucăm să judecăm fără milă. că doar persoana respectivă, presupunînd că face ceea ce face, nici nu merită milă… nu merită nimic. că știm noi foarte bine persoane de genu…

și acum hai să luăm o pauză, să stăm strîmb și să judecăm drept. o părere personală e absolut necesar să avem. dar, dacă vrem să trecem la represalii verbale (prim emiterea de judecăți de valoare), este bine să avem mai mult decît o  părere personală. mai mult decît mi se pare, sau cred că…

ar fi de dorit să știm sigur. în momentul în care știm sigur, trebuie să luăm încă o pauză și să vedem dacă pe noi ne interesează / afectează direct ceea ce știm. foarte posibil să descoperim că, în cele mai multe dintre cazuri, nu avem nici cea mai mică treabă cu ceea ce se întîmplă.

dacă totuși decidem că ne afectează și trebuie să luăm măsuri, iar asta înseamnă să emitem judecăți de valoare traduse prin critică, atunci vine partea cea mai sensibilă. să criticăm cu toleranță, cu căldură și cu umanitate.

da, mă repet, așa-i?

critica vehementă, cu caracteristici de vitriol, nu are în general niciun rezultat pozitiv. îl împroșcăm pe celălalt cu frustrările noastre și cam atît. și frustrările oricum se vor întoarce tot la noi. pentru că țin de noi. celălalt e doar cutia de rezonanță. dar nu e cauza.

plus că nu suntem superiori. ne credem. ne place să ne credem. ne face bine să ne credem superiori, ne gîdilă orgoliul, dăm bine în proprii ochi. dar, per ansamblu, pînă și simplul fapt că simțim nevoia să ne comparăm (comparație de pe urma căreia trebuie să ieșim superiori) arată dubiile noastre. dacă am fi fără putință de tăgadă superiori, nu ne-am mai compara niciodată. n-am avea de ce.

cine e fără pată, să arunce primul piatra. numai că:

1) nu e nimeni fără pată.

2) și dacă ar fi cineva fără pată, acela nu ar arunca niciodată piatra.

așa că atunci cînd criticăm, undeva în niște profunzimi tenebroase, pe noi ne criticăm. chiar dacă nu vrem să acceptăm așa ceva nici în ruptul capului. măcar de dragul acestei idei, s-o lăsăm mai moale cu critica dură și intransigentă. să manifestăm un dram de clemență.

să căutăm partea frumoasă din orice om.

poza nu e de data asta pentru blondi cea superioară. ci pentru tovărășia ei

după ce am terminat romanul lui Bromfield, o expresie mi-a venit în minte și s-a încăpățînat să rămînă acolo. o voi expune aici, în ciuda aerului absolut anacronic pe care îl are: o carte despre oameni și pentru oameni. bun, vă rog să treceți de senzația de clișeu grosolan pe care o veți încerca la citirea sintagmei de mai sus. pentru că am de gînd să mai spun încă ceva: o carte despre viață. știu că mi se va reproșa că poate jack london, în colț alb, nu a scris neapărat o carte despre oameni, dar a scris cu siguranță o carte despre viață. și că ceea ce spun eu, sunt chestiuni care se pot lega de orice carte scrisă. accept ideea aceasta. dar o să încerc să explic pe scurt de ce nu am căutat altceva care să exprime romanul vin ploile.

acțiunea se petrece în India. personajele sunt din diverse caste indiene, dar și din america, din anglia, din scoția. există o anume împărțire în personaje bune și rele. (iar aveți senzația că o ard în comentarii imberbe? dar personajele nu sunt cu teză și nici romanul nu este cu teză. personajele cele mai bune, au slăbiciuni. personajele rele au revelații care le transformă. poate nu substanțial pe toate, dar potențial de îmbunătățire există întotdeauna. india ca țară este văzută ca un amalgam de mirosuri, căldură, boală, moarte, descompunere, viață sălbatică, mîndrie, resemnare, fatalism.

cartea este despre oameni. oameni cu puteri, dar și cu slăbiciuni. oameni surprinși în diverse ipostaze. oameni care se schimbă. oameni care trăiesc. oameni vii. oameni capabili să treacă de la cele mai elegante ținute, la o rochie de stambă (lady Heston). oameni incapabili să lupte, atunci cînd apare greul. oameni obosiți de un trai prea bun, dar steril și apăsați de sterilitate, ca de un cancer virtual. dar care se poate vindeca. (Tom Ransome) oameni frumoși (Maiorul) și urîți (Miss MacDaid).

cartea este pentru oameni datorită umanismului extraordinar de cald care transpare din rîndurile ei. autorul își iubește fiecare din personaje cu o dragoste nebună. acest lucru nu îi împiedică judecată. ochiul critic este larg deschis și țintuiește fiecare persoană care defilează în carte. critica nu întîrzie niciun moment să apară, dar este o critică plină de căldură și de dragoste. autorul găsește de fiecare dată soluții. viața este o soluție. moartea este o soluție.

dragostea de oameni și de viață îmbibă fiecare rînd al cărții. de aceea se citește cu o voluptate rară.

ar mai fi de menționat încă un aspect. situațiile critice sunt absolut necesare în viață. crizele sunt cele care aparent ne opresc/ ne blochează, dar în realitate ne  împing să mergem mai departe. binele este călduț. fericirea durează o mini secundă. în condiții de bine și de fericire nu se pot realiza lucruri mărețe. revelații nu prea există. dorința de acțiune dispare. adevărata revoluție sprituală o trezește în fiecare din noi o situație care pare cruntă. în roman, un cutremur zdravăn de pămînt, urmat de o inundație care face 9 mii de victime, constituie – paradoxal – cele mai bune lucruri din viața cîtorva din personajele principale. pentru că în acest mod brutal se sfîșie toate straturile de protecție și de aparență. și se ajunge direct în esență, în autenticitate. oamenii rămîn goi. dar dragostea scriitorului îi ferește de penibil, de caraghios. îi salvează.

spor la lectura!

“lady Heston nu știe ce înseamnă frica. are în ea ceva de neînfrînt. îi plac bărbații frumoși. este independentă și are caracter.”

“Tom Ransome trebuia să se distrugă pe sine însuși și odată cu ființa lui să distrugă și propriul lui trecut cu toate îndoielile, șovăielile și puzderia de gînduri zadarnice care îl paralizaseră sufletește de cînd se născuse. … în această lume în care se regăsea el însuși ori în acea lume bătrînă și obosită pe care abia o părăsise, nu mai era loc pentru oameni de felul lui Tom Ransome. un gram de acțiune valora mai mult decît o tonă de gînduri inutile. filosofia este luxul celor slabi – detașarea de cele lumești este viciul celor leneși.”

“pentru un doctor și un chirurg, corpul nu este decît o mașină și nimic altceva. simțurile aduc plăceri și suferințe, dar acestea nu au importanță, important este ceea ce se întîmplă înlăuntrul sufletului fără de care nu este posibil un extaz perfect. … Edwina ajunse la concluzia că această nouă cunoaștere, acest nou extaz era posibil numai grație experiențelor, promiscuității și faptului că trupul ei nu fusese altceva decît o mașină pe care o folosise cu sînge rece. în acest chip își salvase ceea ce era mai bun din ea. nu se culcase decît cu bărbați pe care îi disprețuise.”

prea multe lucruri mărunte și concrete care ne mănîncă prea mult timp. uităm să zîmbim, uităm să ne bucurăm, uităm să savurăm clipa, uităm de oamenii de lîngă noi, de zîmbetele lor minunate care nu costă nimic, dar sunt imposibil de cumpărat cu toți banii de lume.

ignorăm firele de păr alb pe care le vedem la părinții noștri. ce să ne mai gîndim, că avem și noi deja fire de păr alb. ignorăm mîinile muncite, care au început parcă să tremure ușor.

uităm de prietenii noștri. se așterne praful tot mai gros peste ce a fost odată…

nu banii, nu mașina luxoasă, nu concediile extravagante sunt cele mai importante lucruri. banii ne dau de mîncare, dar nu ne țin de foame.

bucuria chipului drag care te privește cu un zîmbet generos în care a încăput toată dragostea din lume.

*

îmi aduc aminte de un moment de acum vreo 25 de ani. îmi trebuia nepărat la școală un joc cu ștampile. am venit acasă și le-am spus alor mei că am nevoie peste două zile de un joc cu ștampile. ei au ridicat din umeri, neputincioși. nu există la librărie? m-au întrebat. nu, am răspuns eu. și atunci de ce vă cere la școală așa ceva? n-am știut ce să răspund.

discuția s-a închis. m-am dus a doua zi la școală. am venit acasă. prima a sosit mama. era cît se poate de încîntată și m-a rugat să o ajut, că are o plasă grea. în plasa de rafie era un joc cu ștampile. nimic nu se compară cu fericirea pe care o simți, copil fiind. nu știu cum făcuse rost de el. după vreo oră a venit și tata. și lui îi strălucea fața de bucurie. doar n-are și el o plasă grea, m-am gîndit. nu avea nicio plasă. ține jocul cu ștampile împachetat într-o hîrtie groasă sub braț.

vă iubesc, dragii mei.

am ajuns foarte repede, aproximativ 22:30, ceea ce ne-a permis nouă, fetelor, să intrăm gratuit. politica e următoarea: băieții plătesc 10 lei, fetele au intrare liberă pînă la miezul nopții. am fost controlați cu detectorul de metale și lăsați să intrăm. am intrat în club. spațios. cu mult mov. dar de bun gust. am fost întîmpinați de o domnișoară cu ochelari cu rame albe, care ne-a întrebat dacă avem rezervare. nu aveam nicio rezervare, dar am primit o masă foarte bună, în apropierea ringului care era gol. din cele 20 de mese din club erau ocupate doar vreo 5, 6. am comandat de băut și  am așteptat. soseau 3, 4 persoane la intervale mari. pe la ora 12, în fumurile de rigoare (fum în sensul absolut propriu, fum ca efect special) dj-ul anunță o seară de distracție la clubul mopht. am constatat că nu lipsea nimic, pentru ca seara să fie una reușită. dar gheața persista. în ciuda dj-ului bine intenționat, a muzicii antrenante. nu dansa nimeni, cu excepția stuff-ului.

după vreo 20 de minute au apărut animatoarele. una dintre ele puțin mai plinuță.  dar care, cînd a început dansul, a dovedit că se mișcă mult mai bine decît colega ei, care arăta foarte bine, dar care prefera să se țină discret, destul de mult, cu o mînă de pupitrul dj-ului. oricum, fetele dansau. făceau atmosferă. totuși oamenii nu își făceau apariția pe ring.

patronii erau deciși să nu se lase, drept pentru care fetele au fost invitate la bar, la un shot din partea casei. anunțul făcut o dată, a doua oară, a treia oară. nimic. hmmm. nicio fată nu merge la bar, la shoturile frumos aliniate. bun, dj-ul face altă propunere, fiecare domnișoară, însoțită de prietenul ei, să meargă la bar și amîndoi vor primi cîte un shot. tot nimic.

ritmurile muzicale se schimbă. jocul de lasere continuă. stroboscoapele se învîrt. animatoarele dansează. spațiu mult. loc amenajat cu gust. dar nicio mișcare din partea oamenilor de la mese. la un moment dat, am avut chiar impresia că toți așteaptă un anunț din partea dj-ului, care să le spună că nu sunt la cinema. chiar dacă exact acolo a fost odată un cinema, acum sunt la club.

pe la ora 2, am plecat. apăruse și un pirat însoțit de mai multe domnișoare și de o ladă misterioasă. nu am mai stat să vedem ce era cu ea. am plecat.

concluzii:

locul, fără a avea pretenția de fițe nemaipomenite, e unul de bun gust, aerisit, aranjat, absolut potrivit pentru un club.

tot concursul dat de patroni să asigure o atmosferă bună.

participanții au făcut însă cam multe … mofturi și au preferat să stea ca la teatru.

data viitoare, în gașcă hotărîtă, mai încercăm o dată.

după vreun minut, observ o mașină de poliție oprindu-se în fața loganului de suceava, care era staționat tot cu avariile pornite, exact în fața mea. doar nu au de gînd cei de la poliție… îmi trece mie prin cap. hai mai bine să mă mișc totuși de aici. paza bună, trece primejdia rea. zis și făcut.

închid telefonul, semnalizez stînga, mă pregătesc să mă înscriu în trafic. ups. polițistul îmi face semn să opresc. opresc, ce să fac. vine la mine, se prezintă și îmi cere actele. eu îi explic că persoana cu care eram în mașină, care este bolnavă, a intrat să cumpere ceva și iese acum. polițistul îmi răspunde sec: toți au cîte o scuză. și completează și mai sec: dacă persoana cu pricina e bolnavă, trebuia să meargă la doctor, nu la cumpărături. încerc să îi explic că nu obstrucționam pe nimeni, că de-ia și eram în mașină. răspuns: rămîneți în mașină. vi se va întocmi proces verbal.

da. după vreo 10 minute, timp în care îmi recuperasem și pasagerul care venise tot într-un suflet spre mașină (din păcate puțin cam tîrziu), polițistul se înființează lîngă geam, îmi citește procesul verbal, mă pune să îl semnez (dacă vreau). îl semnez.

verdictul: 2 puncte de penalizare si 137 de lei amendă.

concluzie: puncte se iau liniștit, fără să conduci…

întrebare: s-a procedat absolut corect? sau a fost … exces de zel?

“atitudinea sa trăda un amestec de furie și îndoială, peste care însă continua să precumpănească orgoliul – orgoliul acela fără de care un sardaukar ar fi părut despuiat, dar care i-ar fi putut ține loc de veșmînt chiar de-ar fi gol pușcă.”

“prea des mînia îl face pe om să-și iasă din minți și să respingă ce-i șoptește eul interior.”

“pe un om nu trebuie să-l judeci după ceea ce crezi tu că va face, ci după ceea ce va face în realitate.”

“n-am dispoziție.

dispoziția e pentru călărit sau pentru făcut dragoste. nu pentru luptă.”

“fii gata să prețuiești orice îți iese în cale.”

“frica este ucigașul minții. frica este moartea cea mică, aducătoare a anihilării complete. voi înfrunta frica. o voi lăsa să treacă peste mine și prin mine. și după ce va fi trecut, mă voi întoarce și voi privi în urma ei. pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. numai eu voi rămîne.”

mă pregătesc de lectură. citesc primul volum din Dune. lectura m-a prins.

gîndurile îmi plutesc ca și cum ar fi învăluite în vată. greu, surd.

țipătul e marca fricii. există ceva de care te temi că nu se va întîmpla cum vrei tu, cum consideri tu că e bine. te enervezi. îți pierzi controlul. începi să țipi. după ce ai terminat de țipat, te simțit rușinat, dar și ușurat.

sunt și cei care s-ar simți doar rușinați și chiar îngreunați dacă ar țipa. cei care tac. și lor le e frică, dar le e rușine să se expună verbal. ei tac și țipă cumva mut. în interiorul lor.

uf. criticăm prea adesea și, dacă ceva nu se întîmplă cum vrem/ gîndim/ sperăm/ credem noi, atunci zicem că nu e bine. deși lucrurile nu stau neapărat așa.

știu. e complet incoerent. am spus eu, mi-am pierdut gîndurile în ceață.

să mă apuc de lectură? că bine ziceți. asta voi face.

apropo, ieri am fost la maratonul de poezie. și mi-a plăcut invitatul special din Bistrița, Dan Coman. care a citit din volumul Dicționar Mara.

am emis un gînd cît de cît coerent, chiar dacă puțin copilăresc, de tipul: ție de cine îți place? mie mi-a plă-cut Dan Co-man!

gata. nu mai risc altul.

noapte bună.

ps. se zice că nu trebuie să amorțim durerea, nici să încercăm să scăpăm de ea. trebuie s-o lăsăm să ne învăluie. pentru că din strînsoarea ei ieșim altfel. așa o fi?

aseară mi s-a făcut o poftă nebună de ceapă roșie. cum anticipasem această poftă încă de vineri, am achiziționat de la aprozarul de pe strada carpaților, 2 bucăți de ceapă roșie. l-am întrebat în prealabil pe vînzător cum e ceapa. el s-a scuzat spunînd că nu mănîncă ceapă niciodată. e prima persoană pe care o aud spunînd acest lucru.

am cumpărat cu toate riscurile cele două cepșoare medii, roșii, lunguiețe, de o mărime potrivită. și aseară m-am năpustit în bucătărie, am luat o ceapă, am tăiat-o inele nu foarte subțiri, am amestecat-o cu sare, ulei și oțet și … nu am putut mînca decît maxim jumate, pentru că pișca îngrozitor de tare. iar eu mănînc picant. ustura atît de tare, încît nu mai simțeai niciun fel de alt gust. și a trebuit sa arunc salata, mulțumindu-mă cu o felie de pîine și tăind o roșie pe care am mîncat-o, pentru a-mi domoli arsurile din stomac.

azi am repetat experiența, sperînd într-o magie care să transforme cea de a doua ceapă roșie într-una dulce. hocus pocus. tăiat repede ceapa, inele groase, pus ulei, scăpat cam mult oțet, sare după ochi, amestecat, luat felia de pîine și atacat. magie reușită. ceapa roșie, înecată docil în vreun sfert de litru de oțet, s-a dovedit a avea un savuros gust dulce. iami. gospodină desăvîrșită ce sunt.

cu acest prilej mi-am adus aminte de feliile de pîine neagră unse cu untură, presărate cu sare, boia și felii de ceapă roșie pe care le mîncam în copilărie  la bunica. precum și de pîinea prăjită, frecată cu usturoi, cu care ne înfruptam după ce ne plimbam cu mama pe dealul melcilor.

satisfăcută dpdv gastronomic, ușor nostalgică, mi-am luat cana de ceai și am privit în liniște praful de zăpadă, aidoma zahărului pudră, care se cerne domol.

sounds so familiar, isn’t it?

ne mai vin în … ajutor și tot soiul de dogme și de norme sociale, care ne spun că acea capcană este chiar viața noastră și să ne-o trăim cu demnitate așa. dacă am intrat în horă, să jucăm pînă la sfîrșit. că toată lumea face așa. așa e bine. așa trebuie. chiar dacă în mod evident nu e bine. NU E BINE!

suntem învățați să ne hrănim cu firmituri, fiind chiar recunoscători. ignorăm că firmiturile provin dintr-o felie și felia dintr-o pîine generoasă. am intrat în horă, jucăm. ce contează că ne bat papucii, că nu prindem ritmul, că partenerul ne calcă pe … bătături, pardon, bombeuri am vrut să zic. nu putem decît să stăm și să așteptăm să sucombăm pe ritmuri de horă.

nu ne dă prin cap că poate am fi mult mai în largul nostru într-un tango. sau într-un vals. gîndim doar că suntem lamentabili în horă și dansăm chinuit în mediocritatea noastră.

omul are nevoie de curaj în viață. o situație nouă nu trebuie să ne înspăimînte. ce nu te omoară, te face mai puternic. cînd înlocuiești un om cu altul, cel din urmă are cel puțin o calitate: e altul. nu spun că trebuie să uităm de toți și de toate, să ne luăm lumea în cap și să spunem: după mine potopul. dar nici să rămîi într-o horă care aduce a pristanda în capcana frumos decorată a unei vieți în care tu nu trăiești, ci doar te chinui să viețuiești…

omul are demnitate, mîndrie, onoare. și trebuie tratat cu respect. bine, cel mai fain ar fi să fie tratat cu dragoste. dar dacă nu se poate, atunci să fie tratat cu respect. respect înseamnă în egală măsură să nu dai firmituri și să nu accepți firmituri.

studiez problema reîncarnărilor, dar acum suntem în această viață și nu știu dacă are sens să o petrecem așteptînd să se termine.

lanțurile nu ni le fac ceilalți. ni le facem noi. în capcane nu ne ține nimeni cu forța. stăm noi. din horă ne putem desprinde cînd decidem noi. totul e să avem curajul să admitem ce simțim. și dacă ne-am amăgit, să n-o mai facem.

nu cred în rău. n-am crezut niciodată. iar dacă se întîmplă să fie rău, eu spun că e un accident, nu o stare generalizată și unanim acceptată.

și dacă e rău, să înceapă tangoul! să mai fie și bine.

indiferent de ce faci, te iubesc!

- scriu ceva pe blog.

- da, da, revoluționăm lumea. de cînd n-ai mai făcut și tu o ciorbiță de perișoare?? dar nu mai ai cînd. scrii pe blog…

am început lectura la acest roman acum 2 zile. și era să comit o greșeală capitală, deoarece, pe la jumătatea lecturii am citit prefața. care mi-a indicat în ce direcția va evolua cartea, direcție care nu m-a încîntat extrem de mult. ba chiar m-am gîndit că poate ar fi bine să renunț la lectură. dar cum sunt un cititor care adoră momentele în care lectură îi dă satisfacție și cum degustasem cu mare plăcere primele 200 de pagini, am zis să termin de citit. și bine am făcut.

din punctul meu de vedere, o carte bună trebuie să îți dea în primul rînd o plăcere nebună a lecturii. o savoare, o voluptate a lecturii. să te tot uiți cu teamă că te apropii de sfîrșit și nu ai vrea ca lectura să se termine. asta în primul rînd.

în al doilea rînd, o carte bună trebuie să îți transmită ceva. da, știu, fraza pare luată dintr-un manual destul de stîngaci și de moralizator: citiți, ca să vedeți ce mesaj extraordinar vi se transmite. ceea ce ți se transmite trebuie să rezoneze cumva cu tine. degeaba cartea e foarte bine scrisă și are un mesaj absolut extraordinar, dacă pe tine nu te atinge/ nu te interesează/ ție nu îți spune mare lucru mesajul respectiv. mie, de exemplu, nu îmi plac romanele sf. scenariile imaginate acolo, unele dintre ele absolut admirabile, nu se pliază pe simțul realității (cum spunea și martin eden). eu cred (o altă exprimare școlară absolut stîngace ) că realitatea este atît de fantastică, încît nu trebuie să ne chinuim mintea să imaginăm alte și alte planuri.

se mai consideră o carte ca fiind bună și în măsura în care cititorul se poate identifica într-o anumită măsură cu diverse personaje din carte.

să revenim la martin eden. ce i s-ar putea reproșa cărții: puțin prea tezistă, personajul principal este un om din păturile de jos ale societății, un marinar, care se îndrăgostește fulgerător de ruth, o burgheză. pentru ea începe să studieze cu o patimă nebună și, cum în spatele ignoranței lui, se află un creier absolut remarcabil, progresele pe care le face sunt uriașe, ajungînd foarte repede să o întreacă pe iubita lui, fără ca vreunul din ei să fie conștient de acest lucru.

personajul are vigoare: “buzele acelea erau buze de luptător și de ibovnic.puteau gusta cu desfătare dulceața vieții, după cum puteau da la o parte dulceața asta, ca să supună viața sub porunca lor.” se bucură de viață, trăiește din plin. iubita lui se îndrăgostește de autenticitatea omului, dar nu își dă seama de sentimentele ei și se consideră datoare să încerce să îl îmbunătățească pe martin, ceea ce înseamnă să îl facă să devină așa cum consideră ea că e bine: ”îi scăpa ori, și mai rău, înțelegea greșit tot ce era mare și de preț în martin. omul acesta, alcătuit dintr-o argilă atît de plastică încît ar fi putut lua forma unui nesfîrșit număr de tipare omenești, ei i se părea înțepenit și cumplit de îndărătnic doar din pricină că nu-l putea sili să trăiască în tiparul ei propriu, singurul pe care-l cunoștea. nu era în stare să-i urmărească zborul gîndurilor și, de cîte ori mintea lui se avînta dincolo de hotarele pînă la care ea putea ajunge, credea că are de-aface cu o ființă de neînțeles. se arăta aici vechea dramă a mărginirii, care încearcă să stabilească norme de conduită nemărginitului.”

de cîte ori nu ne-am imaginat că, dacă cel de lîngă noi nu se comportă asemenea nouă, el se comportă cu siguranță greșit și este de datoria noastră (socială, morală, creștinească etc, etc) să îl aducem pe calea cea bună? fără să ne treacă prin cap că poate calea cea bună este a lui.

ruth vrea cu tot dinadinsul să îl schimbe pe martin. acesta se apucă de scris cu frenezia cu care face toate lucrurile în viață. și scrie în disperare, punîndu-și sănătatea în joc. suferind de foame, amanetîndu-și averea: costumul cel bun și bicicleta. nimeni nu are încredere în el. toată lumea vede cum renunță la cine știe ce munci oneste (pe care le-ar putea face foarte bine, pentru că este tînăr, viguros și foarte vrednic) și moare de foame pentru niște ifose de artist.

martin este însă plămădit din altă substanță. el crede cu tărie în visele lui. crede cu tărie în ceea ce face. crede în el și în viață. dar nu demagogic, ci absolut autentic. unul din extrem de rarii lui prieteni, brissenden, ghicește iubirea pe care martin i-o poartă palidei burgheze și încearcă să îl trezească: “alege-ți o femeie zdravănă, veselă și focoasă, care-și rîde de viață, dă cu tifla morții și iubește de cîte ori are prilejul. … ceea ce cauți tu este mărețul sacrificiu de sine, marile suflete descătușate, fluturii cu strălucire de soare și nu moliile cenușii.”

martin este însă prea dintr-o bucată pentru a-și schimba obiectul adorației.  el continuă cu îndîrjire să creadă în scrisul lui. pînă cînd iubita îl va părăsi, deoarece el nu cîștigă mai nimic din scris și este muritor de foame.

apoi, într-o zi, norocul se schimbă brusc și el începe să devină cea mai la modă persoană. i se publică absolut tot ceea ce scrisese, cîștigă foarte mulți bani, devine extrem de bine văzut, chiar și iubita lui se întoarce la el. dar tot ceea ce se întîmplă îl face să vadă adevărul: “persoana mea reprezintă exact aceeași valoare ca și pe vremea cînd nimeni nu mă băga în seamă. … prin urmare, înseamnă că mă apreciază pentru altceva, pentru ceva în afară de mine, pentru ceva care nu sunt eu. vrei să îți spun ce este acel ceva? este faima pe care am cîștigat-o. și faima asta nu sunt eu. ea stă în mintea celorlalți. pe urmă vin la rînd banii pe care i-am cîștigat și-i cîștig. dar banii aceștia nu sunt eu. bani ce găsesc și la bancă și în buzunarele celor mai feluriți oameni.”

pentru martin faima înseamnă sfîrșitul. aprecierile în lumea bună nu se fac pe criterii juste și sănătoase. nu ești apeciat pentru cine ești tu ca esență. ci pentru ce faci, pentru ce obții, pentru cît cîștigi, pentru cît de bine dai în societate și în public. ceea ce este perfect valabil și azi.

iar eroul părăsește viața cu aceeași determinare cu care a trăit-o, supunînd-o și bucurîndu-se de ea.

deși din punct de vedere literar, puțin prea cu teză, martin eden este un personaj autentic, hotărît, vital, plin de încredere în sine, în ciuda tuturor impedimentelor. o esență tare.

foarte multă ură și înverșunare. foarte mare dorință de a condamna tarele celorlalți. foarte multă apetență pentru critică.

de fapt, atitudinea asta a noastră belicoasă nu ne este creată și alimentată de ceilalți. ci de noi. nevoia de judecată, de condamnare, de răzbunare nu demonstrează asiduitatea cu care căutăm să îi îmbunătățim pe ceilalți, ci neliniștea din noi. necesitatea de a ne îmbunătăți pe noi înșine. ceea ce este însă foarte greu și atunci profităm de motivația de a face curat în alte ogrăzi, simțindu-ne astfel mărinimoși și chiar capabil de sacrificiu. total fals. ocupîndu-ne de problemele altora nu ne ocupăm de noi înșine.

știți zicala cu paiul și bîrna.

suntem nefericiți și pentru că ne preocupă la un mod defectuos fericirea celorlalți. suntem nefericiți și pentru că ura naște ură și războiul naște război. suntem nefericiți și pentru că toate gîndurile rele pe care le producem în noi și le aruncăm spre ceilalți, au efect de bumerang și vin să ne lovească în cap.

bătu-te-ar norocul! lovi-te-ar fericirea!

“la paradisul femeilor” conține aceeași acuratețe și frenezie a descrierilor. deși de data asta e vorba de un magazin în care se găsesc tot felul de materiale, dar și haine și accesorii pentru femei. interesante sunt notele explicative cu referire la diverse tipuri de material. poplină e unul din termenii care îmi vin acum în minte. să vă spun ce înseamnă? sinceră să fiu, am uitat dar am putea să ne uităm în dex.(țesătură lucioasă de bumbac mercerizat, cu firele de urzeală mai subțiri decît cele de băteală. nu știți ce e aia băteală, așa-i? băteala nu e, în cazul acesta, capcana folosită la prinderea șoarecilor, ci firele care se introduc cu suveica prin rostul urzelii pentru a obține țesătura).

am citit ușor. mi-a plăcut și modul în care a fost scrisă povestea de dragoste. chiar dacă totul este puțin cam clasic/ moralizator: ea îl iubește, dar nu îi va ceda. el nu o iubește la început, dar vrea să o aibă. încearcă să o cumpere, să o seducă. pentru că nu o poate avea (ca pe toate celelalte), se îndîrjeste și apoi, treptat, începe să o iubească.  în final, o va cere de nevastă. doar în acest cadru absolut legitim dragostea lor urmează să se împlinească. e un altfel de basm al cenușăresei sau al rățuștei celei urîte. iar denis (personajul feminin principal) ne demonstrează și că cine are voință, va izbîndi întru final. ceea ce poate părea desuet, dar e scris atît de bine și de autentic, încît lectura place și convinge. sau măcar place.

interesantă și succesiunea de lecturi: “la paradisul femeilor” după “unsprezece minute”. atitudini total diferite ale personajelor feminine. dar aceeași finalizare. dragostea adevărată apare și învinge. nice.

unul din cele mai grele lucruri este să joci normal, natural. să fii autentic.

unul din cele mai grele lucruri este să scrii normal, natural. să fii autentic.

problema este că, atunci cînd începi să scrii, devii brusc conștient de greutatea/ importanța/ seriozitatea (poate chiar gravitatea) actului scriiturii. și intri involuntar sub clopotul de sticlă. și totul devine cumva artificial, paradoxal tocmai din dorința prea mare de a fi autentic.

așa se întîmplă și atunci cînd ești pe scenă. deși ceea ce trebuie să faci și anume să fii natural, pare cel mai ușor lucru cu putință, atunci cînd ești pe scenă devii brusc conștient de greutatea/ importanța/ seriozitatea (poate chiar gravitatea) actului de a juca. și totul devine artificial.

ce poți să faci?

să continui să scrii și să joci.

vineri seară, în poiană. se pregătesc decorurile.

încep să am emoții din ce în ce mai mari. mă uit în disperare peste text, dar rîndurile îmi zboară în fața ochilor ca frunzele toamna tîrziu, cînd s-a pornit vîntul. colegii mă îmbărbătează. eu mă așez pe unul din fotoliile de piele pe care voi sta mai mult de trei sferturi de oră.

sunt din ce în ce mai stresată. mă uit într-o oglindă mare și încerc să îmi corectez repirația. să inspir și să expir larg. generos. începem? începem. se face o scurtă prezentare a ceea ce va urma. mă duc după panourile improvizate și sufleorul mă calmează. va fi bine. ce naiba să fie bine? mă gîndesc eu, în timp ce zîmbesc strîmb. doamne ajută. gata.

ies de după paravan. intru pe scenă. mă izbește lumina puternică a celor două reflectoare. beneficiez însă de faptul că, dată fiind lumina respectivă, nu văd publicul. e ca și cum am face o repetiție. mă așez confortabil în fotoliu  picior peste picior. mă simt relativ bine. mă concentrez să vorbesc tare, rar, cu dicție. capra crapă piatra-n patru. crăpa-i-ar capul caprei cum a crăpat ea piatra-n patru. cred că e destul de bine.

la un moment dat am primul atac de panică. dacă nu voi spune nimic? dacă am uitat tot și nu voi mai putea sa spun niciun cuvînt? dacă partenerul meu mă va întreba ceva și eu voi tăcea? tîmp… mă concentrez să văd dacă aud ceva din ce îmi spune sufleorul. oare nu suflă? la naiba, nu aud absolut nimic. uf. momentul de panică trece. îmi rostesc replicile cu aplomb. nu știu cum joc. e clar că nu trăiesc ceea ce joc. dar măcar vorbesc tare și clar. și ies din scenă atunci cînd trebuie și și pe unde trebuie să ies.

am terminat cu primul act care a fost cel mai greu. colegii din spatele paravanului îmi fac semn că totul decurge foarte bine. păi ce să spună? normal că așa trebuie să spună. caut textul meu. nu îl găsesc. iau un alt text. dispunerea în pagină e alta. îmi dau seama că nu mă ajută. probabil că am folosit memoria fotografică mai mult decît mi-am dat seama. fac rost de textul meu. repet.

intru din nou. spun. cred că ce trebuie. ies din nou. scena cea improvizată nu are cortină. așa că nu are ce să cadă între acte. și totul pare să se precipite. interesant e că nu realizez nimic. nu aud ce mi se suflă. oare chiar mi se suflă? nu aud reacția publicului. nu aud nimic, cu excepția replicilor care mi se dau.

gata. am dat ultimile replici. am ieșit din scenă. ies la aplauze. văd abia acum nu știu ce cablu de la reflector. bine că nu m-am împiedicat de el. m-au aplaudat. o fi fost numai din politețe? n-are importanță. am uitat doar vreo două replici. mi-am dat seama că le-am uitat din momentul în care urma să spun. știam că trebuie să spun ceva, dar nu mai știam ce. am sărit. a fost bine una peste alta.

am respirat și eu de-adevăratelea doar după o oră jumate. a început să mă doară capul infernal. am ajuns acasă. n-am putut să savurez niciun succes. am adormit cataleptic.

doamna tzeni ferekis, greu al naibii la teatru…

există însă două excepții: brida și unsprezece minute.

pe cea de-a doua carte tocmai ce am recitit-o. mă voi mulțumi să reproduc două mici fragmente.

în dragoste nimeni nu poate leza pe nimeni; fiecare dintre noi e răspunzător pentru ceea ce simte și nu putem da vina pe altul pentru asta. m-am mai simțit rănită cînd i-am pierdut pe bărbații de care m-am îndrăgostit. astăzi sunt convinsă de faptul că nimeni nu pierde pe nimeni, fiindcă nimeni nu posedă pe nimeni. asta e adevărata expresie a libertății: să ai lucrul cel mai important din lume, fără a-l poseda.

da, te iubesc mult, cum n-am mai iubit niciodată alt bărbat și tocmai din cauza asta plec, fiindcă, dacă aș rămîne, visul s-ar transforma în realitate, voința de a poseda, de a dori ca viața lui să fie a mea… în sfîrșit, toate lucrurile astea care sfîrșesc transformînd dragostea în sclavie. mai bine zis: visul. trebuie să avem grijă ce luăm cu noi dintr-o țară – sau din viață. 

probabil că exact aceste două fragmente mi-au atras atenția, tocmai pentru că seamănă foarte bine cu răspunsul la una din întrebările mele preferate:

care este cea mai mare dovadă de dragoste?

răspuns: să lași omul iubit să plece, dacă el asta simte să facă.

îmi plac urmele lăsate de stiloul meu pe hîrtia adevărată. ridurile din colțul ochilor pe care le fac prietenii mei cînd rîd. vocea care sună cîteodată prea ascuțit, dar e pe bune.

poate am și norocul de a face parte dintr-o generație care a auzit foarte tîrziu de feisbuc.  poate sunt și un antitalent sclipitor la tehnică și device-uri care mai de care mai evoluate. poate că sunt mai primitivă și nu înțeleg o mie de lucruri în legătură cu descoperirile fulminante ale tehnicii și științei. pentru mine încă nu s-a (re)inventat televizorul. nu îmi lipsește. m-am dispensat cu o ușurință fenomenală de el.

virtualitatea e kitch. marea majoritate a informațiilor nu te ajută concret la nimic. ba te îndepărtează de la viață. te … protejează. cînd poate tu nu ai nevoie să fii protejat. cînd poate simți nevoia să trăiești la limită, să muști din viață ca dintr-un măr mare, roșu și copt. să mesteci cu poftă. să tragi aer în piept. pe bune. de-adevăratelea.

virtualitatea ne bagă sub clopotul de sticlă, de unde ne privim protejați și pasivi propria noastră viață.

ca la televizor, frate, întocmai ca la televizor ne contemplăm propria viață care trece pe lîngă noi.

ei, nu ăla.

nici ăla.

mai dai un leu, mai tragi o dată.

bine, hai că vi-l spun eu.

îmi place la nebunie să dorm. nu, nu vă repeziți. eu nu vorbesc de un somn rapid, de unul obișnuit sau de un somn cu efect strict de regenerare a celulelor. nu, nici pomeneală. vreau să vorbesc despre voluptatea somnului. da, da. voluptate. trupul ostenit care se întinde pe așternuturile proaspete, într-o îmbrățișare dulce, mîngîierea pernei și a pilotei. culcușitul alintat în căutarea celei mai dulci poziții de somn cu putință. relaxarea care va urma. destinderea totală. mai deschizi o dată ochii să te bucuri de lucrurile care se văd difuz în cameră, în timp ce tu nu mai ai nimic de făcut pentru cîteva ore bune. închizi apoi ochii și un zîmbet ți se întinde leneș pe față. ai adormit.

așa cum spunea mihaela la desene animate acum mai bine de 25 de ani: noapte bună, copii!

în același timp, bucuria, surpriza plăcută, încîntarea se manifestă foarte sărac verbal. mulțumești din suflet, spui că nu trebuia și apoi nu știi ce să mai zici. dar ți se strecoară o anume căldură în suflet și rămîne acolo.

pentru oamenii care îmi strecoară generos soare în viață.

vă iubesc,

blondi

am citit cartea. chestiunile istorico social politice nu m-au prins. nu pentru că nu ar fi bine scrise, ci pentru că astfel de chestiuni nu mă prind de obicei. ele sunt însemnate în economia cărții. drept pentru care am citit unele pagini și pe diagonală, aducîndu-mi aminte de lecturile obligatorii din timpul facultății.

poveștile de dragoste dintre doctor și nevasta lui, tania, pe de o parte si doctor și lara, de cealaltă parte sunt mult mai interesante. personajele feminine sunt însă prea în antiteză. lara seamană foarte bine cu doctorul însuși. drept pentru care cei doi se vor împăca de minune. lucru pe care nevasta doctorului îl intuiește…

ideea de a iubi două femei în același timp, pentru lucruri total diferite, mi se pare foarte incitantă.

nu-mi place însă rezolvarea propusă în carte, consolarea parțială a doctorului cu o a treia femeie și apoi moartea personajului principal ca soluție finală.

cartea e scrisă cu suflet și implicare și transmite. lectura nu te lasă rece. dar îți lasă un gust cumva amar. fericirea apare doar sub formă de hapuri. două, trei într-o viață. și nici atunci nu este pură. ci amestecată.

cu ocazia acestei lecturi m-am decis să nu recitesc crimă și pedeapsă. așa cum, în studiul astrologiei, mă feresc de a-l citi pe lazarev… chestiuni de gust, pînă la urmă.

2. mimică exagerată. mobilitate mare a mușchilor feței, dar asta neimplicînd neapărat expresivitate. poate chiar dimpotrivă.

3. dicție destul de precară. mestec cuvintele ca pe niște bomboane.

4. voce de cap, înaltă, pițigăiată, cu o alternanță de tonuri ascuțite. ca o trompetă.

5. folosire parțială a capacității mnemotehnice, de unde a rezultat o memorare defectuoasă a textului.

clz: de controlat gesturi și revizuit atitudini … artistice …

- nu atît de tare, spuse paul, prefăcîndu-se că vorbește în șoaptă. o să dezamăgești consiliul cardinalilor. ei m-au ales doar pentru că m-au crezut pe patul de moarte. dar papalitatea îmi prinde bine și o să trăiesc mai mult decît ei toți.”

*

în 1995 am fost prima dată de-adevăratelea în italia. am văzut veneția, rimini, ravena și florența. florența m-a copleșit. am plecat dis de dimineață de unde eram cazați, am parcurs un drum de cîteva ore bune, am ajuns în florența destul de obosiți și acolo am avut o listă luuungă de obiective turistice, care trebuia neapărat văzute. drept pentru care, alergînd haotic dintr-o capelă într-un dom, încercînd să încurgităm rapid informații despre bresle, florentini, familia de medici, papi, statui și arhitectură, n-am înțeles absolut nimic și am rămas cu o senzație de carusel nebunesc, de caleidoscop haotic și atît. din cauza cantității enorme de cunoștințe, nu am reușit decît să percep obiectivele turistice ca fiind – iertată fie-mi ignoranța – o sumă de bolovani cu valoare istorică și culturală.

ei bine, terminînd de recitit agonie și extaz, începînd să iubesc florența împreună cu unul din cei mai de seamă florentini, michelangelo buonaroti, am realizat brusc că vreau neapărat să îl văd pe david, pieta, capela de medici, domul din florența. nu în goană, ci în liniște, analizînd, simțind, admirînd, iubind. înțelegînd cum ‘‘michelangelo nu își omora timpul, însă timpul îl omora pe el. se rostogolea pe toată lungimea patului prato arzînd de febra marmurii, dorindu-și să aibă în mînă dalta și ciocanul, să pătrundă piatra cristalină în timp ce praful acru de marmură i se aduna în nări.”

și, parafrazînd-o pe clarissa, una din iubirile lui michelangelo, florența e pe drumul către oriunde. eventual chiar către roma, unde se poate continua cu capela sixtină…

prima lui lecție (michelangelo) fusese că puterea și rezistența erau în piatră, nu în mîini sau unelte. …

dacă piatra era lovită și blestemată, grăbită sau tratată cu repulsie, aceasta își acoperea miezul moale cu un văl dur. putea fi strivită sub violență, dar nu putea fi forțată să se conformeze. se dăruia simpatiei, devenea mai luminoasă și mai strălucitoare, căpăta forme fluide și simetrice.”

“arta are o calitate magică: cu cît este consumată de mai mulți, cu atît trăiește mai mult.”

“dar mie îmi place să fac lucrurile pe care tu le consideri nimicuri. nu totul trebuie să fie profund și etern. un carnaval sau o petrecere sunt importante pentru că le oferă plăcere oamenilor și plăcerea e unul din cele mai importante lucruri în viață, la fel ca mîncarea, băutura sau arta.”

ps. lectura acestui roman este extaz.

ajung în sală. 15 persoane maxim. pe scenă, cîteva mese, vreo 8 scaune. în fața meselor două vaze cu flori. flori destul de sălbatice. multă verdeață, ferigi, se văd și vreo 3 capete de crizanteme. în spate, tot pe scenă, sunt desfășurate două bucăți de pînză roz, pe care sunt prinse cu bloduri cîte o fundă mare, mov. alte două funde ornamentează extrem de retro cele două boxe.

doamna care prezidează adunare dă semnalul de începere. nu se aude ce zice. i se aduce un microfon, pe care ea îl refuză mai întîi, stîrnind indignarea unei cucoane cu părul tapat și cu niște cercei mari, cu clipsuri și cu o perlă mare (imitație/ de fapt o mărgea mai mare și gălbuie. sau poate or fi fost chiar perle autentice??) cucoana, pe la vreo 65 de ani, strigă să se folosească microfonul pentru că nu se aude. deși, dacă se face liniște în sală, se aude. se prezintă pe scurt motivul pentru care ne-am adunat cu toții aici. încep să am senzația unei serbări de pe vremea lui Ceaușescu.

se ține o cuvîntare cam lungă și plictisitoare rău, ceva cu altamira. se trece la următorul purtător de cuvînt. acesta vorbește scurt, cu miez, cu umor și face o lectură scurtă dintr-o piesă de teatru. am omis să spun că și el renunță la microfon, ceea ce o indignează la culme pe cucoana din fața mea: nu se aude, acustica acestei săli este foarte proastă. cel care recită nu o aude și își continuă declamarea. cucoana nu mai îndrăznește să spună nimic, dar face gesturi largi către microfon.

am omis să spun că, în tot acest timp, e o doamnă cu o bluză verde, care se foiește pe scaun, se ridică, vorbește cu vreo 3 fete de vreo 10, 12 ani. n-are importanță că cei de pe scenă creează un moment artistic. la un moment dat, dispare. cucoana obsedată de acustica defectuoasă a sălii nu a încetat să facă semne spre microfon. se termină cu recitatul. urmează un moment artistic, pentru care s-ar părea că nu mai e timp – după cum spune persoana care a inaugurat evenimentul – dar, haideți dacă tot ați venit. și se urcă pe scenă, în aplauzele furtunoase ale doamnei cu bluza verde, una din fetițele din sală. ia microfonul, muzica bubuie și începe să cînte o melodie a la Mihaela Runceanu. cucoana cu acustica își astupă urechile, spunînd că muzica asta o surzește și că așa ceva este inadmisibil. după modul relaxat în care ține microfonul, e clar că puștoaica nu va renunța la el. eu mă fac mică de tot în scaun, în timp ce mă zguduie hohote de rîs. nu văd nici cea mai mică urmă de coerență în tot ceea ce se întîmplă aici.

se termină melodia, un domn din spate aplaudă puternic și strigă: bravo, fetițo! adevărul e că performarea muzicală nu a fost rea, dar nu a avut nici cea mai mică legătură cu ce se întîmpla pe scenă. fata coboră în ropotele de aplauze ale doamnei cu bluza verde și ale domnului care a aclamat-o. urcă pe scenă o domnișoară ceva mai mare, care se așază la pian și începe cîntecul al cărui refren este je t’aime. iar mă zgudui de rîs. pare teatrul absurdului. de fapt, dacă stau să mă gîndesc bine, chiar sunt la teatru. cucoana cu acustica este revoltă la culme, domnișoara de la pian a terminat cîntecul, domnul din spatele meu repetă felicitarea verbală de mai devreme și, după o ultimă recitare, serbarea ia sfîrșit. nu de alta dar urmează o altă manifestare pe scenă.

n-am mai stat să o văd și pe asta. pe drumul către ieșire am auzit-o pe cucoana cu cercei cu perlă cum se plînge că acustica sălii este foarte proastă, sunetul neajungînd de pe scenă la spectatori.

o fi, că prea zicea cu patos…

ps. par-ti-dul cea-u-șes- cu ro- mâ-ni-i-a…

interlocutoarea mea a văzut în povestea asta de viață cea mai tare chestie cu putință, să iubești total, autentic și pînă la capăt. să nu concepi că te-ai putea consola. și, în final, să mori. pentru că nu mai ai de ce să trăiești. pentru că ai epuizat experiența pînă la capătul capătului. cu un curaj nebun, cu hotărîre, cu tărie, cu credință și asumîndu-ți deciziile. until death do us part. îmi plac oamenii care au credință. îmi plac artiștii care au credință, a conchis interlocutoarea mea.

văzute așa, lucrurile au clar o coerență. o femeie care nu e asemenea majorității femeilor, care nu vrea să se consoleze după ce el a dispărut din viața ei, care nu concepe să se consoleze. o femeie care dă tot, fără limite, fără backup, tot. 

am ascultat acest punct de vedere, dar eu aveam o cu totul altă întrebare în cap. nu legată de societate, de presiunea societății, de femei obișnuite versus femei unice. legată  parțial de credință, de iubire și de a da. dacă tu ai în tine o astfel de dragoste cumva supraumană, pe care i-o dăruiești din toată ființa ta unei persoane (dar dragostea respectivă e a ta, vine din tine), de ce, cînd persoana respectivă dispare, tu nu mai ai nimic niciodată de dat?

nu mă refer la perioada de recuperare pe care sufletele oamenilor o revendică. nu mă refer la a găsi surogate sau la a face compromisuri. mă refer doar la faptul că, dacă iubirea respectivă a pornit din tine, ea nu se poate termina atunci cînd s-a terminat legătura respectivă. mai precis, se termină povestea de dragoste, cineva rămîne rănit, e nevoie de timp, dar, în tot acest interval, persoana capabilă de iubire nu are cum să nu mai fie capabilă niciodată de așa ceva. nu mă refer la a înlocui. nu va mai iubi niciodată la fel, pentru că oamenii sunt diferiți/ unici. dar va putea iubi altfel. nu îmi place ideea că iubirea/ credința – chestiunile acestea de esență tare, sunt finite și limitate. asemenea banilor. asemenea tuturor consumabilelor din viața noastră materială. ele se pot termina și se vor termina, dar lucrurile care nu sunt materiale și care vin autentic din noi, acelea nu cred că au cum să se termine.

cu siguranță abonamentul meu la piscină expiră. dar hohotele mele de rîs n-au termen de valabilitate.

friguleț. îmi îngheață urechile. pornesc spre casă. evident că mă cocoț din nou pe laptop, adică – mă urc pe net. ce tare devine limbajul: dai jos filme de pe net, urci poze pe blog. în fine, gugălesc de zor (ăsta e de la google, da? m-a apucat romanizarea excesivă a limbii). să revenim: caut pe blog ce-i cu agonie și extaz. excelent. e o carte (de fapt sunt două volume) cu viața lui michelangelo buonarroti. ador biografiile. o să merg să o cumpăr.

mă uit și pe roșu și negru, pe care tare cred că am citit-o, că îmi sună cunoscut micuțul julien sorrel, gata să se îndrăgostească de oricine trebuie. deci pică. înainte să înșfac fîșul de schi, mă uit prin tenacurile de cărți care așteaptă de vreo doi anișori să le așez într-o bibliotecă (dar nu e biblioteca deocamdată…) și dau de adam și eva pe care doream să o recitesc, de un dicționar cu expresii în germană și de alte două cărți promițătoare. iupiii. am de lecturat, nu glumă.

bun. pregătesc banii, scot 12 lei și constat că îmi mai tb un leu. un leu, dragii mei. mă învîrt prin casă. ce să fac? ce să fac? și deodată evrika! am o colecție de monede de 5 bani pe hol. am zis că banii nu se aruncă și am tot pus acolo monede de 5 bani. mă duc repede să le număr. sunt 20 de monede  de 5 bani și încă 4 de 1 ban. adică aș avea leul ăla. dar cum să merg la vînzătoare cu pumnul de monede de 5 bani? bine, pot să îi las bonus și cele de 1 leu. deși mi-e rușine. încerc să mă îmbărbătez spunîndu-mi că sunt tot bani. degeaba. pățesc ca și atunci cînd aveam bonuri și tb să plătesc cu ele într-un restaurant. și mi se părea penibil tare. bonurile sunt eventual de plătit în carrefour. acuma nu mai am problema asta, că nu mai bonuri… hmmm. plec. fie ce-o fi. alt leu nu am acum de unde să găsesc. ajung în mic.ro.

femeia mă recunoaște. iau glorioasă cele două volume de agonie și extaz, o întreb dacă trebuie să îi dau 13 lei, ea confirmă, scot cele două bancnote de 1 leu, cea de 10 lei si trec la agonie, în timp ce scot pumnul de monede, îmi cer mii de scuze, îi spun vînzătoarei că poate ei îi trebuie și îi întind monedele. se uită la ele, se uită la mine și apoi începe să le numere. e bine. uf. trec la extaz. o întreb dacă nu știe ceva de dr. jivago și începem să discutăm despre cărți. cred că m-a iertat. am aflat chiar și cartea ei preferată: vin ploile.

brașov, zilele noastre, intersecția calea bucurești cu zizin și toamnei. pentru brașovenii ceva mai non tinerei, intersecția de la 3 alimentare. pentru cei care nu sunt din brașov, o intersecție mare din brașov, unde mai exista/ există semafor. că tindem să ne învîrtim în cerc și să mai avem și floricele, asta poate avea părți bune și chiar părți estetice. dar problema trebuie studiată în ansamblu.

așadar, renunțîndu-se la semaforul din intersecția cu pricina, s-a implementat cu grație un nou sens giratoriu. nimic spectaculos în asta, ați putea fi tentați să spuneți. corect. nimic spectaculos. doar că, imediat după apariția sensului cu pricina, au început să apară cozi în trafic. cozi generoase, vreau să spun. și nu doar la orele de vîrf. ci aproape toată ziua. ceea ce nu e prea convenabil, nu? pe vremea cînd era semaforul cu pricina, coada formată la semafor era maxim jumătate din ce se formează acum. cîteva zile au stat ceva polițiști care să dirijeze circulația, încercînd să descongestioneze puțin zona. nu s-a reușit mare lucru. dar ei au încercat. am decis sa evit pe cît se poate intersecția cu pricina, lucru nu foarte lesne de făcut, deoarece e o intersecție care permite accesul în multe zone ale brașovului.

bun. discut și cu alți șoferi despre movila rotundă de pămînt care a dus, paradoxal, la formarea unor cozi pînă atunci cvasi-inexistente. mi se spune că există un cîștig la treaba asta. nu, hai să nu intrăm în discuții privind cîștigul firmei care a amenajat etc, etc. există un mic cîștig al șoferului și anume, dacă se dorește a se merge la poliție dinspre steagu, nu se mai ocolește jumătate de oraș. asta așa e. dar ce facem cu cozile? care mai e atunci eficiența sensului giratoriu respectiv?

ca să nu îmi plictisesc eventualii cititori cu amănunte nenecesare (cine a citit adolescentul, o să vadă că am căpătat brusc același fel de discurs ca al autorului. ups. epigon ce sunt.), voi spune ca, după ce s-a renunțat la semafoare, după ce s-a instaurat sensul cu pricina, după ce s-au făcut cozile de rigoare, cineva s-a sesizat totuși și s-a întîmplat ceva. și asta nu înțeleg eu.

s-a remontat dinspre centru către zizin un semafor. 

păi ia stați un pic, îl demontezi ca să îl scoți din uz și apoi pui semafor din nou în sensul giratoriu?? păi de ce ai mai făcut atunci sens giratoriu?? poate mă lămurește cineva și pe mine…

cu respect, cetățeana întîmplător și șoferiță.

a comunica=a face cunoscut, a da de știre, a înștiința.

de ce este atît de dificilă/ delicată comunicarea între doi oameni? faptul că eu ți-am făcut cunoscut un lucru înseamnă că ți-am comunicat ceva, dar nu că am comunicat cu tine.

aseară mă gîndeam că termenul de comunicare cuprinde și ideea de comun. adică e relativ simplu să comunici cu celălalt cînd vorbiți despre lucruri comune. ce te faci însă atunci cînd vrei sa comunici cu celălalt, dar lucrurile pe care le aveți de împărtășit nu sunt comune. în acest caz, comunicarea nu se realizează adecvat, nu?

bun. deci dacă vrei să comunici cu cineva, dar ceea ce îi spui este nou pentru el, fie îi spui pur și simplu, dar să nu te mire că el nu a înțeles, fie încerci să traduci noutatea în niște termeni care să-i fie cumva familiari interlocutorului.

hmmm. deci faptul că eu nu comunic cu tine și nici tu cu mine, nu înseamnă neapărat că nu avem ce să ne spunem, ci că nu am găsit încă limbajul comun… keep on searching …

interesantă poziția de care vorbește gogol. ar trebui să o încerc și eu, mai ales că … s-a luat curentul…

și cred că s-a zis cu lectura din balzac pentru noaptea asta.

n-ai curent, n-ai parte de … balzac…

interesant este că nu aveam chef de somn aseară și, deși ar fi trebuit să las lectura să dospească puțin, am trecut rapid la gogol. da, da, cel achiziționat de la mic.ro, cînd mă dusesem de fapt să îmi cumpăr niște felii de salam.

așa că am citit taras bulba. alt discurs, alta scriitură, dar același patriotism. tari rușii ăștia, domnule. geniali, viteji, sentimentali și alcoolici și din nou geniali.

mai am încă vreo două proze scurte și mă gîndesc dacă să mă ocup de frații karamazov sau să trec la boris pasternak și la dr. jivago. pe care va trebui să îl compar – carte/ film. deși, tare mi-e teamă, că filmul nu va avea nicio șansă de cîștig în fața cărții.

așa cum spunea un bun prieten de-ai mei, că e un timp pentru purtat teniși și alt timp pentru purtat pantofi, o să îl parafrazez și voi spune că vine un timp pentru citit/ lecturat/ simțit/ înțeles/ trăit  dostoievski.

…. – Vreau să știu ce trebuie să fac eu și cum să trăiesc?

- Ce să faci, dragule? să fii cinstit, să nu minți niciodată, să nu rîvnești la casa aproapelui tău, într-un cuvînt, respectă cele 10 porunci.

- Gata, gata, toate sunt asa de depășite, numai niște vorbe; dar e nevoie de fapte.

- Ei, atunci, dacă mori de plictiseală, fă măcar efortul să iubești pe cineva sau ceva, sau pur și simplu caută-ți o preocupare.

- Rîdeți de mine! și, mă rog, ce pot face eu singur cu cele 10 porunci ale dumneavoastră?

- Păi respectă-le, în pofida întrebărilor și îndoielilor tale și o să fii un om mare.

- Necunoscut de nimeni. 

- Nu există niciun lucru ascuns care să nu iasă la lumină. 

- Dar chiar rîdeți de mine!

- Ei, dacă pui așa de mult la inimă toate astea, atunci e mai bine să faci cît mai repede efortul de a te specializa, de a te ocupa de construcții sau de avocatură și atunci, ocupîndu-te de o treabă adevărată și serioasă, o să te liniștești și o să uiți de fleacuri. 

adolescentul lui dostoievski în discuție cu Versilov,  tatăl lui.

am luat o pauză de la planetele mele și am zis să încropesc un 3 în 1, adică mic dejun, prînz și un pic de cină.

am ieșit afară, soare, cald, frumos. am intrat în mic.ro și i-am luat pe gogol și pe balzac. nu m-am putut abține.

cu zîmbetul pe buze, cu cărțile sub braț, am luat și o franzelă mică.

voi savura deci pîine cu unt și cu taras bulba. cu diversiune pt zilele care urmează: pîine cu unt cu catherine de medici.

înlăuntru se deșteaptă”

In Jurnal călător on octombrie 13, 2009 at 09:23

neaţa.

e primul post de-adevăratelea pe blog. încă n-am nici cea mai vagă idee ce înseamnă acest lucru: primul post pe blogul meu. nu ştiu cum funcţionează mecanismul blogului, ce mai, nu am mare habar de nimic de genul ăsta, dar vreau să scriu. m-a apucat o poftă nebună de scris.  aşa că,

la noi in california…

poate că şi de acolo mi se trage apetitul scriitoricesc. tocmai am băut ceai de fructe de pădure de la pliculeţ din cana de cafea cumpărată de la cafeneaua Harley Davidson din Las Vegas.  da, am fost acolo. am şi o scoică dublă, deschisă, de la Oceanul Atlantic. am fost şi acolo. şi o pungă de covrigi select, cu sare, cel puţin aşa scrie pe etichetă. ăştia sunt autohtoni, din hard discountul de jos, de la Univ.

concluzia (ca şi cum nu eram deja mult prea acuzată de o tonă de fiţe) : la noi in California…

cana de cafea

azi, 19.10.2011 completez:

cana de cafea nu se mai află pe acel birou, ci la mine acasă.

america mă așteaptă din nou.

nu știu cu mult mai multe decît atunci despre mecanismul blogului, dar îmi place să îmi mai exersez așa, ca un fel de joc de glezne, mîna. pardon, scriitura.

postările nu le mai public decît in extremis la ora 9.23. sau pe acolo

să ne întîlnim și peste couple of years.

blondi, autoarea de blog

unde mergi? mă întreabă.

la teatru, răspund eu.

la ce teatru? continuă el.

păi eu joc teatru, răspund eu.

tu joci teatru!? ce fain! cînd? unde? vreau și eu să vin să te văd.

o fi fost politețe, o fi fost curiozitate… blondi, artista…

acuma, ce să zic, da, joc teatru, dar nu, nu joc teatru

ba joc și cică începe să îmi iasă chiar bine. da?

mi s-a spus că scriu foarte evoluat și cu mare deschidere, dar că, ceea ce scriu, nu pun de fiecare dată în practică. perfect adevărat. nu suntem zei, nici măcar îngeri. suntem oameni. și dacă am fi perfecți, nu am mai fi aici. sigur am mai scris chestia asta pe blog, continuam cu ceva despre niște serafimi durdulii, parcă. ei, bine că e blogul meu și cititorii fideli pot să constate că am devenit puțin redundantă, dar că măcar spun adevărul.

de ce această destul de lungă introducere.

de obicei, cînd vreau să fac ceva, fac lucrul respectiv pur și simplu. fără calcule, socoteli probabilistice, îndoieli, chestiuni de genul e bine sau nu e bine. acționez. și evtl gîndesc după. cum ziceam la un moment dat, într-o proză scurtă: în viață e timp mai ales  de trăit. nu de așteptat, nu de avut răbdare. de trăit și dup-aia, dacă mai rămîne ceva, de altele.

de această dată nu am mai făcut așa, adică am semănat ceva îndoială și am interpus și o altă persoană între mine și dorința mea. ceea ce nu se face. ceea ce nu știu dacă e etic și moral, poate o fi, dar nu e deloc bine pentru relația noastră cu dorințele noastre.

interesant este că, persoana respectivă a părut să pice testul, nedînd răspunsul pe care eu îl așteptam și îl socoteam singurul valabil. in extremis însă, acest lucru mă putea pune în situația de a-mi neglija dorința. deci tot eu pierdeam.

concluzie: dacă vrem să testăm pe cineva, să începem și să sfîrșim cu noi. nu de alta, dar nu suntem posesori de grile cu răspunsuri unice universal valabile.

ps. am recitit și ideea din mintea mea e la fel de clară ca atunci cînd m-am apucat de scris, dar exprimarea mi se pare ambiguă rău… ?!

și asta o spune guy de maupassant, prin intermediul doamnei forestier, în romanul bel-ami, în anul 1885…

ce părere aveți, doamnelor?

dar dumneavoastră, domnilor?

nervozitatea la volan nu are (în proporție de 98 la sută) nici cea mai mică legătură cu ceilalți participanți la trafic. deși suntem extrem de tentați să spunem că ne-am enervat pentru că idiotul ăla ne-a tăiat calea, sau pentru că blonda aia a schimbat banda fără să semnalizeze și, mai ales fără să se asigure (deh, femeile la volan, de ce n-or sta ele la cratiță, unde ar trebui să se priceapă, deși nici acolo nu se mai pricep și mai ales blondele, care nici nu se știe prea sigur dacă sunt femei, etc etc), de fapt pe noi nu ne enervează ceilalți. noi suntem deja nervoși/ iritați/ stresați de chestiuni care n-au nici cea mai mică legătură cu traficul. dar condusul ne oferă una din cele mai la îndemînă metode de defulare. găsim într-o secundă un vinovat și în același timp un țap ispășitor. și așa ne mai calmăm puțin pe moment. dar doar puțin și doar pe o perioadă extrem de limitată de timp, tocmai pentru că enervarea nu ne-a produs-o în niciun caz șoferul x sau șoferița y.

interesant așadar aspectul defulator-compensatoriu pe care ni-l oferă condusul.

spre rușinea mea, verificarea de care vorbeam s-a produs inopinat. cu o stare depresivo-manică, plină de nerv și de o atitudine beligerantă, supărată și frustrată, mă urc acum vreo 3 zile la volan. și cînd se deschide șuvoiul de imprecații și încep să împart cu o generozitate rară invective în stînga și în dreapta, mi se face mie groază și jenă de ce sunt în stare să emit… dar nu mă opresc și le spun, cum zicea un prieten, alfabetic… animal, bou, capră, dobitoc…

…

…

azi am fost la cules de pere. ceea ce am visat eu, să mă urc temerar în pom (era parcă o carte în copilăria noastră: unde ajung doar vulturii), nu s-a realizat. burnița, pămîntul era ud și mi s-a spus că habar n-am nimic de agricultură, pomicultură și alte ramuri și subramuri (și nu de copac). drept pentru care am fost ajutor de culegător de pere. mai precis eu încercam să prind perele care erau scuturate cu o prăjină. inutil de spus că nu am prins absolut nicio pară, ci doar le-am cules cuminte pe cele care cădeau răpuse la pămînt.

unele se predau puțin zdrobșite, altele făcute terci de-a binelea, unele cădeau demne și aparent nevătămate. ca oamenii în diverse ipostaze în viață, ce mai. a fost instructiv.

am cules cele aproximativ 40 de pere într-un sfert de oră.

m-am autopropus și pentru un cules de ghebe zilele următoare. dacă stă ploaia și dă soarele.

în ritmul ăsta aș putea să mă perfecționez și, cine știe, poate ajung la anu’ și la căpșuni. în spania.  :)

și te tot întrebi în viață încotro

pînă într-o zi cînd viața îți va spune: închis.

și gata. end of story…

acum sunt în vîrful patului, sub o plapumă și o pătură și mă pregătesc să îl citesc pe maupassant. am servit un ceai cu scorțișoară, miere și multă lămîie.

mi-e dor de bacalhau a bras

unde voi fi oare peste exact un an?

răbdare, nu?

incapacitatea cronică de a sta.

dependența de spectacol, șampanie, focul de tabără, artificii, scenă.

dependența de a fi în lumina reflectoarelor, la propriu și la figurat. priviți-mă, eu sunt…

normal că atunci cînd se sting luminile, se năpustește criza.

am vrut să brevetez epuizarea nervoasă cauzată aparent paradoxal de inactivitatea totală, dar fenomenul există în lumea medicală.

și cum nu suport că aștept vremea ca să treacă vremea, deși asta fac mai nou, și dacă nu trece, o pierd și tot trece, m-am gîndit: cum ar fi să vînd timp?

i know, blondi, get asap a job

uf. da, probabil că am nervi tari.

e clar că ne trebuie, pentru a ne asigura o bază materială/ financiară (corespunzătoare – ce anume o fi însemnînd asta) și pentru a avea o activitate care să ne pună neuronii în mișcare.

dar, la fel de clar este că suntem influențați de societate, în sensul în care vom căuta tot mereu să facem ceva care dă bine la public. cînd ești întrebat ce faci, una e să răspunzi că ești manager la o multinațională, medic șef la o clinică particulară din California, ori consilier la ONU și alta e să spui că ești strungar, vînzătoare într-un mic magazin de cartier sau ungătoare prestigiul social pe care ți-l asigură un anume tip de muncă la un anume tip de firmă/ organizație, nu este deloc de neglijat.

și lucrul acesta poate fi foarte periculos pentru că ne poate îndepărta total de ceea ce ne place cu adevărat. s-ar putea chiar să nu mai știm deloc ce anume ne place cu adevărat, pentru că ne izbim de rețete și de clișee, iar mintea noastră nu e antrenată să poată trece dincolo de ce anume ne dictează timpurile, societatea și … moda, că este cel mai de succes.

de fapt și treaba asta cu succesul este una relativă. ce înseamnă succes?

o casă mare cu piscină? (costuri enorme de întreținere, multă curățenie, facilități de care probabil că nu ai timp să te bucuri mai niciodată și să nu uităm ce înseamnă să dai zăpada din fața curții pe timp de iarnă )

o mașină cît mai scumpă? (costuri de întreținere, de asigurare, de combustibili, impozit crescut, griji crescute, risc ridicat de amenzi, adică … stres)

un post de conducere într-o bancă? (lipsa totală de confort de vreme ce porți toată ziua costum și pantofi, lipsă de timp, rigiditate – pentru că trebuie să te comporți conform fișei postului în cea mai mare parte a timpului)

mulți bani? (griji cum să îi faci să fie și mai mulți)

deci, discutabilă treaba asta cu succesul. nu neapărat greșită rețeta de mai sus. dar atacabilă, mă rog, discutabilă, în fine, relativă.

cred că cel mai important este să reușim să ne dăm seama ce vrem cu adevărat. nu ce ni s-a impregnat în creier că trebuie să vrem. deși, dacă vrei să ieși din schemă, s-ar putea să regreți comoditatea de netăgăduit a unui job sigur și călduț. versus gînditul intens: ce vreau eu să fac. ce e important pentru mine. stai, stai, cine sunt eu??

ce știu să fac? să scriu. am scris. romanul s-ar putea sa fie publicat, pentru că mi s-a spus că e bun. dar bani nu sunt. și chiar dacă s-ar găsi (să fim serioși, bani pînă la urmă se găsesc întotdeauna într-un fel sau altul) și romanul ar fi publicat, m-aș izbi de aceeași problemă dubioasă a distribuției de carte, problemă pe care am experimentat-o încă de la prima mea carte, publicată acum mai bine de 10 ani.

am căutat chestiuni legate de impresari, de agenți literari.

cînd am publicat romanul din 2004, am cercetat temeinic, am găsit adresele de la diverse instituții care aveau legătură cu cultura, am făcut vreo 20, 30 de plicuri cu cartea mea și cu cîteva rînduri. inutil să spun că nu am primit niciun răspuns. de niciun fel.

stau într-un colț, cerîndu-mi cumva umil scuze că eu doar … scriu. cam asta am făcut acest an. am scris un roman. sper că el va fi publicat, nici măcar nu am avut tupeul să întreb ce drepturi am, voi fi super încîntată dacă nu va trebui să dau vreun ban pentru tipărirea lui.

e clar că scriitorul nu este om de afaceri. nici de publicitate. cu al doilea roman al meu am vrut să mă duc la mare pe plajă și să îl împart (nu să îl vînd, să îl împart) dar mi-a fost jenă. plus că noi nu mai credem demult în chestiuni gratis. și eu l-aș fi dat așa, dar omul ar fi fost probabil și mai circumspect: cum adică să primesc o carte gratis?

ajungi în situația deplorabilă în care parcă nu mai ai chiar așa de mare încredere în tine ca personalitate artistică…

poate că nici romanul nu e așa bun…

poate că sunt fantezii…

sau poate nu am tenacitatea necesară de a mă lupta cu cartea mea în mînă, “inglorious bastard”.

poate ar trebui să îmi caut un job onest.

sau chiar să devin gospodină.

și să uit apucăturile artistice.

și să rămîn doar cu armonia mașinii de spălat care se apropie de finalul programului.

mă duc să întind rufele la uscat.

spre păltiniș se face ceva mai departe la stînga din drumul principal. la păltiniș n-am fost niciodată. la dumbravă, da. prin 99 cînd am ținut în sibiu o adunare a studenților de la germanistică din toată țara.

mașina se lasă în parcare lîngă liziera pădurii cu copaci foarte drepți. (nu știu de care, dar știu că verticali tare). intrarea în dumbravă (adică în muzeu, după cum ni se explică) … face 15 ron de persoană. dacă nu ai statut de: elev, student sau pensionar, caz în care beneficiezi de reducere.

cu ocazia achitării sumei respective, m-am gîndit intens la statutul meu. hmmm… o mică pensionară văratico-timpurie… nu merge. statutul este ca la paginile web care sunt în construcție și deocamdată nu sunt disponibile. bine, eu sunt disponibilă pentru un statut cît de cît social și profesional. și în construcție nu prea sunt. (că nici măcare body building nu fac) să concluzionăm: statut – în căutare. gata cu dilemele personale.

suntem în dumbravă. unde vedem case. mori, căruțe, iarbă verde, gospodării din diverse locuri din țară, fiecare cu specificul ei. în fața fiecărei clădiri se află o plăcuță care conține date informative: ce fel de casă este, ce atelier, din ce perioadă, de unde, localizarea pe hartă. informațiile sunt traduse în engleză și franceză.

mă minunez puțin cu privire la traduceri, pentru că eu constat că mă aflu în totală necunoștință de cauză cu privire la niște termeni din limba maternă…

ex: piuă – știu doar că are pluralul de pive. și cam atît.

ulterior m-am informat: piuă=vas de diverse forme, în care se presează diferite materiale solide sau produse alimentare; mașină sau instalație pentru împîslirea țesăturilor de lînă.

nu știți ce înseamnă împîslire, așa-i?

împîslire: a se face des ca pîsla (produs textil compact obținut prin batere în piuă a lînii)

m-am mai cramponat și de termenul de dîrstă. ei, nici aici nu eram complet în ceață, pentru că știam de dîrste, cartierul de la marginea brașovului.

dîrsta=piuă rudimentară, cu ciocane de lemn, acționată de o apă curgătoare.

ați văzut?

ce să mai spun, cel mai mult mi-au plăcut casele de prin zona tulcei, acoperite cu mult stuf. în rest, m-am plimbat agale pe cele nu știu cîte ha (mi s-a spus la intrare, dar am uitat) și am făcut și niște poze. le las pe ele să mai vorbească despre dumbravă, nu de alta, dar mie așa îmi era foarte cald și îmi stătea capul doar la o înghețată cu caramel.

lipsește lizuca

noapte, șosea bună, liberă, bine marcată. pe drumul de întoarcere. aparent (sau nu?) același ca la dus.

el: pe aici am venit.

ea, înțelegînd exact invers: ba nu, pe aici am venit! știu sigur.

el, ceva mai receptiv decît ea: pe aici am venit, îți spun eu.

ea, înțelegînd ca prima data (adică tocmai pe dos) și cu un ton mult mai ridicat și mai ascuțit: ba nu, domnule, pe aici am venit. uite, recunosc localul ăsta în care se ținea o nuntă. poftim mireasa.

el: eu cred că noi spunem același lucru, doar că nu ne auzim cum trebuie.

ea, bătînd în retragere, dar nevrînd totuși să cedeze total: păi tu ai spus că nu am venit pe aici.

el, împăciuitor și începînd să rîdă: am spus că pe aici am venit.

ea, începînd și ea să rîdă: asta am spus și eu. și atunci de ce era gata gata să ne certăm?

ps. de cîte ori în viață nu spunem/ vrem/ credem același lucru, dar nu stăm să ne ascultăm unul pe altul și credem că ne aflăm pe poziții diferite, cînd suntem de fapt în aceeași barcă sau … căruță. că tot am fost la dumbravă.

din păcate, noapte. adică peisajul s-a văzut sub formă de stele (carul mare se vedea excelent), lună (o seceră galben portocaliu), luminițe ale orașului (de zici că erai în avion) și cam atît. asfaltul este proaspăt turnat, dar nu există marcaje, semnalizări, borne kilometrice.

urcuș de 18 km cu mașina (drum excelent pentru motor, l-am notat în minte).

se ajunge în rînca. vile, viluțe, pensiuni, hoteluri, moteluri. de o parte și de alta, unele în altele. cu luminițe, reclame, avem camere libere, n-avem camere libere, cazare, restaurant. am mers pînă la capătul stațiunii și am început să întrebăm de o cameră. ei bine, nu erau camere libere neam. în toate construcțiile cu pricina, care se înghesuiau lîngă stradă. se înghesuiau și nu aveau niciun pic de intimitate, gen: curte, gard, grădiniță. nimic. pietre multe. pietricele mai mici care voiau să imite un fel de asfalt, pietre mai mari pentru clădirile aflate în construcție, cîteva cu semne mari: DE VÎNZARE, pe ele.

după 7 încercări de a găsi vreun loc de cazare și tot atîtea eșecuri, mîrîind cu privire la maniera absolut românească de a ignora orice fel de plan de așezare, bombănind la gîndul că un astfel de experiment s-a făcut din păcate și în poiana brașov, am pornit pe drumul de întoarcere.

deci spontaneitatea la rînca n-a ținut. cu părere de rău că nu am putut vedea peisajul care promitea să fie superb la lumina zilei, am mai constatat o dată că domnul s-a întrecut pe sine în ceea ce privește natura, iar omul așișderea – dar în sens negativ, în ceea ce privește realizarea strict umană în acel loc.

drumul de întoarcere a durat pînă la motelul seaca, unde am mîncat o ciorbiță de văcuță și am dormit fără griji într-o cameră de 3 stele.

data viitoare la rînca (voi face ca în bancul cu blonde, mai dați-i o șansă ) voi merge pe formula clasică: rezervare din timp, ajuns pe zi. dar asta, cel mai probabil la anu.

”din cocoș nu faci găină

nici din mîndră gospodină”.

de analizat din punct de vedere sintactic, morfologic și mai ales ideatic și ideologic versurile de mai sus (care aparțin unei sîrbe).

analiza trebuie deschisă cu afirmarea valorii de adevăr a enunțului de mai sus. e adevărat au ba?

gospodina (?!?), cu mutră de poză de feisbuc…

adică etno, doar ca element care face legătura cu poporul. la țară, deci…

după operațiunea păpădia desfășurată acum 2 zile, ieri a avut loc o desfășurare mult mai amplă, sub egida: operațiunea strugurele. sau, la culesul viei.

nimic mai simplu. printre rîndurile de vie, încălțată cu niște galoși care să-mi protejeze pînza tenișilor de roua din vie,

purced eroic la cules de căpșunică.

execut operațiunea pe trei rînduri de vie. gata culesul… hmmm…

se ia o pauză de prînz și apoi trecem la operațiunea numărul 2: porumbul.

ați fost la cules de porumb?

într-un lan care are drept fundal albastrul cerului?

părțile mai puțin faine sunt aparițiile urechelnițelor și durerile de degete pe care le ai după ce scoți fustele multiple ca să apară știuletele. și faptul că te zgîrii destul de ușor. și poate mai ai norocul să dai și cu capul de o sîrmă întinsă și pe care nu o observi, atunci cînd cari un coș cu știuleți.

există și o parte faină:

gata și cu porumbul. dar nu putem pleca așa, pur și simplu.

încheiem apoteotic cu operațiunea nuca.

operațiunea nuca lasă urme (cromatice). curățînd nucile de cojile cele verzi, degetele capătă o culoare maronie, de parcă te-ai fi dat cu tinctură de iod. dar așa ai dovada că ai muncit, fratele meu, da? ai muncit de-adevăratelea.

să mai revenim la chestia cu școala? nu mai revenim. revenim doar acasă, cu o durere considerabilă de spate, cu febră musculară la coapse și la gambe, dar cu sentimentul datoriei împlinite.

and nothing else matters.

nu??

cum?

păi hai să vă spun eu.

varianta 1: cu o săpăligă se lovește oblic la vreo 2, 3 cm de tulpina frunzelor de păpădie dispuse sub formă de … floare (sau de salată). frunzele nu ies cu tot cu rădăcină, totuși, rădăcinilor li se pricinuiesc daune severe. (așa se presupune, dar presupunerea nu se va verifica decît atunci cînd vor crește / sau nu alte păpădii).

varianta 2: cu un hîrleț, în cazul frunzelor mai mititele. vrem să scoatem această plantă de pe/ din gazon, dar nu vrem să lăsăm tranșee în respectivul gazon. așa că luăm un hîrleț și săpăm de zor, scormonim abil și extragem ceva pămînt și ceva rădăcini. se constată, atunci cînd ne uităm cu atenție, că rădăcinile provin mai ales de la niște firișoare de iarbă… mai rar de la sus numita păpădie.

varianta 3: un vecin binevoitor, văzîndu-mi mutra chinuită și corpul aplecat într-o gimnastică ritmică ceva mai lentă (hai să-i spunem un fel de păpădio-pilates), îmi dă prin gard un cuțit țapăn, cu o strașnică lamă, cu care mă apuc să scobesc în pămînt cum aș gogi niște nuci verzi. rezultatele sunt mai mult decît promițătoare: văd și eu primele rădăcini adevărate de păpădie – seamănă cu pătrunjelul – tranșeele sunt mult mai reduse ca dimensiuni, seamănă mai degrabă cu niște gropițe simpatice. curăț astfel, timp de vreo 2 ore, o suprafață impresionantă de aproximativ 7 m pătrați.

de remarcat că am demarat operațiunea păpădia pregătită psihic, dar mai ales fizic, sau, mai bine zis, cromatic: manichiura mea este un french cu auriu și cu vișiniu.

trec cele două ore. m-a bătut soarele în cap, mi-a înțepenit spatele, mă doare infernal stomacul, manichiura e la locul ei, doar pielea de pe degete pare puțin mai pigmentată – cu lichidul lăptos care se scurgea din rădăcinile secționate frenetic și care acum s-a uscat sub formă de pete maronii.

iau punga cea neagră plină cu frunze, sapa, hîrlețul, cuțitul salvator, haina și pornesc agale spre casă.

să vezi ce bucurie cînd voi ajunge acasă și cand cea mai grea treabă fizică pentru degetele mele va consta în apăsatul tastelor de la laptop și apoi întorsul paginilor cărții lui Naghib Mahfuz: băieții de pe strada noastră.

ps. mîine merg la cules de struguri. deh, dacă nu mi-a plăcut școala… și-am mai renunțat și la concern…

…vine o vreme de purtat teniși. și una pentru pantofii cei mai eleganți. trece vremea.

vine o vreme de căutat bluzițe ieftine. și apoi o rochie de seară absolut deosebită. trece vremea.

vine o vreme de mers cu troleul. apoi cu mașina. apoi cu motorul. apoi pe jos. trece vremea.

vine o vreme de purtat ținută office și apoi de purtat tricoul cu f.. You. sau cu capul de mort cu ținte argintii. trece vremea.

carevasăzică, vremurile sunt foarte mobile, domnule. și noi odată cu ele.

fosta discotecă No Problem (unde mă simțeam ca acasă – uneori chiar mai bine decît acasă – în urmă cu vreo 12, 13 ani, unde dansam mai să îmi rup pingelele cîteva ore bune, unde era episodul de bluesuri de la 1 noaptea, unde se cînta de mama focului – disco mania, e o boală curioasă, te duci la discotecă și nu mai vii acasă, melodie adaptată pentru blondi: cristina, vino acasă),

ei, bine, acestea sunt istorie.

în locul cu pricina, semeață, etalîndu-și șuncile, fălindu-se cu gogașarii made oriunde altundeva, dar nu în românia, cu rafturile cu vopsele de păr, paste de dinți, alune, crănțănele, beri, vinuri, cutii cu boabe de porumb,

ei, bine, doamnelor și domnilor, ca să nu vă mai țin în suspans,

în locul copilăriei cu tente culturale și a adolescenței și tinereții noastre cu tente de dans, distracție și destindere,

Billa.

papa bun.

papă tot, că mergem tai.

unde mergem?

nu mergem în cosmos. și nici făr’ di griji. mergem la supermarket, să ne golim buzunarele și să ne umplem burțile.

să consumăm să consumăm și iar să consumăm.

primim zeci de mailuri pe care le parcurgem în cîteva secunde și le uităm în cîteva fracțiuni de secunde.

o scrisoare o primeam mult mai greu și implica mult mai multe activități. ia hîrtia, pixul, compune scrisoarea, vezi dacă sună bine, ia plic, du-o la poștă, ia-i timbru și expediaz-o. de partea celuilalt, pîndește poștărița zilnic, vezi dacă a adus ceva nou. azi, nimic. mîine, nimic. peste cîteva zile, în poștă, un plic alb. puțin murdar și obosit de drumul lung. cu timbru și ștampile. cu numele tău caligrafiat la destinatar. citești scrisoarea febril, o recitești în tihnă, o guști, o deguști, apoi te pregătești să răspunzi. durează mult mai mult. au greutate lucrurile…

e prea rapid totul. prea mecanic. prea facil. faptul că poți trimite într-o secundă un mail la o mie de persoane, devalorizează incredibil de mult esența scrisorii, precum și greutatea expeditorului și a destinatarului. o scrisoare de-adevăratelea nu o puteai clona și trimite prin carbon copy la o mie de destinatari. dacă trebuia să faci acest lucru, trimiteai o mie de scrisori la o mie de destinatari.

viteza, comunicarea și informația ne-au adus pe un alt plan, unde, aparent, suntem mult mai eficienți și mult mai … potenți. tu ești la mii de km, dar ne vedem pe webcam ca și cum am fi față în față, ne vorbim pe facebook, ne chatuim, ne emailăm…

fir-ar să fie de treabă. în fața laptopului, cu sute de prieteni online pe facebook și cu alte sute offline sau pe invizibil, suntem mai singuri și mai distanți ca niciodată.

ea: iubitule, ai făcut odată micul dejun? și e gata cafeaua?

el, din bucătărie: imediat, scumpa mea. da cafeaua nu mai avem.

ea: păi și de ce nu ai cumpărat?

el: am trecut pe listă.

ea: iubitule, da nu mi-ai văzut sutienul meu de la victoria secret?

el: draga mea, ar trebui să fie la lenjerie, nu?

ea: m-am uitat acolo. nu e.

el: nu vrei sa te mai uiți odată?

ea: nu, m-am uitat și nu e. hai te rog sa te uiți tu.

el: în două secunde, cît termin omleta.

după cîteva secunde el vine în dormitor, deschide dulapul și îi dă ei sutienul cel roz de la victoria secret. pleacă din nou spre bucătărie, în timp ce îi spune:

el: să vii la masă, că se răcește mîncarea.

ea: să văd un pic sfîrșitul la reluarea de la telenovelă.

el: o să întîrziem.

ea: în 5 minute.

după 10 minute și încă două chemări de-ale lui, ea vine la bucătărie.

ea: nu vrei să îmi calci te rog fusta? e cam șifonată.

el: imediat, draga mea. bluza nu?

ea: ba da. dă de 2 ori cu fierul și pe bluză. da le-ai curățat cu un pic de apă cum te-am rugat, nu?

el: da, draga mea, de-ia m-am trezit mai repede. sunt curățate cu peria și pe umeraș.

ea merge în hol. de acolo se aude un țipăt.

ea: bluza mea e pătată. cu ce poate să fie pătată?

el: cu ceva de la ultima nuntă la care am fost?

ea, în timp ce îl săgetează cu privirea: te rog să găsești altă bluză, cu asta pătată nu pot să merg, o să spună lumea că n-ai grijă de mine.

după cîteva minute, ea găsește întinse pe pat vreo 4 bluze. le trece în revistă pe toate: asta e descusută, asta nu-mi place, asta parcă am purtat-o. mda, bine, calc-o pe asta.

el calcă deja de zor fusta cu mii de pliuri.

el: iubita mea, pantofii ți-ai pregătit?

ea: păi te-am rugat aseară să îi cauți și să îi dai cu cremă incoloră? nu i-ai dat?

el, încurcat: lasă, scumpa mea, că o să calc fusta și bluza și caut pantofii și îi dau cu cremă, în timp ce tu faci un duș.

ea: păi și vasele astea? cum rămîn în chiuvetă? și cafeaua mea? știi că trebuie să beau o cafea în fiecare zi, ca să am tensiunea bună.

el: spăl și vasele și cobor repede la magazin să iau niște cafea.

ea, îndreptîndu-se spre baie: vezi să pui hainele mele pe umeraș să nu se șifoneze și să fii gata cînd ies de la duș. nu vreau să întîrziem iar din cauza ta…

am intrat în făgăraș, după ce am văzut de la distanță cupola aurită a catedralei (am înțeles că ar fi aurită de la foița de aur de-adevăratelea pe care o are aplicată). la primul sens giratoriu (cerc în care se învîrt mașinile, după cum mi-a definit noțiunea nepoțica mea) am făcut cale întoarsă.

am decis totuși să mă respect și să mă omenesc. omenia ar trebui să înceapă cu noi, nu? la perșani, la restaurantul de lîngă ștrand, m-am oprit, m-am dat jos de pe motor și m-am așezat la o masă, unde am comandat o ciorbă țărănească și doi ardei murați. fără smîntînă și fără pîine. plus o cola, bonus… am mîncat, am băut (la concurență fiind cu o viespe care părea fascinată de paharul meu de cola). am savurat, mi-am potolit foamea și setea, m-am deconectat, am plătit, am aruncat o privire ștrandului și am plecat.

la masa de alături era doi tipi și o tipă. în timp ce manevram cu grijă motorul să îl scot de pe locul de parcare, i-am auzit vorbind:

-uite, că nu ajunge jos. (ce-i drept, nu prea ajung jos.)

-n-o fi al ei? (dar al cui să fie??)

în final, am auzit glasul unuia dintre ei:

-să te ajut?

m-am întors și i-am răspuns că nu e nevoie.

-doar nu mergi cu el? a continuat tipul.

-de ce nu? m-am arătat eu nedumerită.

-păi tu așa de mică și motorul așa de mare??

am început să rîd. și am plecat.

perșani, vlădeni, codlea, hălchiu, bod colonie, bod, hărman, săcele.

eu așa de mică, pe motorul așa de mare.

rîzînd.

așa că, haideți sus.

și lăsați ca cele rele, să se spele.

presărat cu multe frîne bruște, puse în ultimul moment. ceea ce ne-a zgîlțîit bine, ca pe o trotinetă aflată pe piatră cubică.

ajunși în drobeta. cazați la un cămin.

ușă de termopan nouă. fereastră așișderea. yală blocată însă.

am spus nu dușului. curgea doar apă fiartă.

am părăsit căminul și ne-am îndreptat spre teatru. iată ce am aflat pe drum:

am omis să vă spun că la cămin am mîncat ciorbă de perișoare de pui și un fel de macaroane milaneze.

și tot atunci am aflat bancul cu baba novac, baba novac devenind apoi leitmotivul deplasării noastre la drobeta.

cafeaua nu am băut-o nici la cămin și nici la restaurantul superb, mai sus prezentat, ci la o terasă din centru.

ne-am întors la teatru.

imaginea de mai sus seamănă cu pozele pe care le-am făcut în america… totul pare să fie doar o chestiune de perspectivă. cum vrei să vezi lucrurile.

pe scenă totul se schimbă. se modifică percepția. timpul. zgomotele. se intră într-o altă lume. sunt momentele în care, faptul că te-ai lăsat zgîlțîit într-un bus vreme de 9 ore, că n-ai putut să faci apoi un duș ca omul, că a doua zi te vei lansa în călătoria de întoarcere, la fel de palpitantă , toate astea nu mai au nicio importanță. ești pe scenă și curînd se vor stinge luminile. doamnelor și domnilor, să înceapă spectacolul:

gata. a trecut.

am coborît de pe scenă. am mîncat sandwich-uri cu salam din pungă. am rupt și o bucată de drob tot din pungă. ne-am plimbat apoi pe malul dunării unde ne-am rătăcit puțin. dar ne-am revenit repede și am ajuns la podul lui traian. de fapt, la piciorul podului. apoi la cămin.

pe drumul de întoarcere ne-am delectat ascultînd povești cu: ibi, grasa cu cizme roșii, vasile cel mic, mitică – hoțul de biciclete și mai ales despre mama ungătoare.

ps. nu am luat premiul juriului pentru cel mai bun înger. cred că faptul că am mîncat salam după, a șters impresia de diafan de pe scenă…

iar cît ai, e o noțiune absolut relativă, care depinde doar de un anume sistem de referință. cei mai mulți dintre noi au și consumă într-un an cît o familie de somalezi într-o viață. deci, în raport cu familia respectivă noi avem extrem de mult.

evident că, dacă ne raportăm la miliardarul abramovici, noi devenim subit familia de somalezi.

a da nu are nicio legătură cu cît ai.

ne place nouă să ne găsim această scuză genială care funcționează în general fără greș: atunci cînd o să am mult mai mult (ce înseamnă asta???), voi da fără nicio problemă. în acest fel, în mintea noastră, ne socotim potențiali generoși. chiar dacă acest lucru nu se întîmplă acum și are mari șanse să nu se întîmple niciodată. de generozitate vorbesc. de fapt, în momentul în care vom avea mai mult, vom vrea o mașină mai mare, pe care o să ne-o luăm cu bani puțin peste buget (deci iar nu vom mai avea suficienți). vom vrea o casă (nu foarte mare, dar totuși casă) cu o curte (nu foarte mare, dar totuși curte), pentru care ne vom îndatora din nou și iar nu vom avea de unde să dăm.

adică, teoretic vrem tot timpul să dăm, suntem dispuși, dar dacă nu avem suficient… și, enough is never enough. deci, probabil că nu vom da nimic niciodată, dar doar pentru că nu am avut, nu că nu am fi avut această intenție onorabilă, dar (mai) niciodată pusă în practică.

într-o confruntare personală acută cu această problemă (remember postul din portugalia, în care spuneam cum număram pînă la ultima pițulă și știam cu o exactitate de ceas elvețian cît însumează pumnul de monede care zdrăngăneau în geantă), am început să dau și să cheltui, cînd bunul simț (a se citi zgîrcenia ancestrală) mă îndemna să pun bani la ciorap, că nu se știe niciodată. și am constat că îmi iese treaba asta și chiar mă amuză. problema nu e însă total rezolvată, pentru că, atunci cînd cineva îmi cere sau mă obligă să dau, reacționez ca un cactus.

și mai e și acțiunea de a da, urmată apoi de tendința de a superviza care este drumul pe care îl iau banii dați de mine (oare se duc pe alcool? pe țigări?? pe droguri???)

păi dacă am dat, ce treaba mai am eu pe ce se duc. am fost de acord să mă desprind de ei. ce mai contează pentru mine unde sunt??

a da nu are legătură cu cît ai. nu are legătură cu un moment anume și în niciun caz cu o balanță a conturilor.

eu am plecat din curtea unor oameni care mă găzduiseră și mă hrăniseră (deși mă vedeau doar a doua oară) cu cele mai bune roșii din grădină și cu o sticlă de vin din beci. date de ei. pentru că știu să omenească…

a omeni – nu vi se pare un cuvînt super tare? cînd l-ați folosit ultima oară?

lucrul care mă bucură și îmi dă încredere în capacitatea personală de a surmonta toate impedimentele (cineva știe de ce ) este că nu îmi doresc casă. să le dea dumnezeu sănătate părinților care mi-au dat ce-mi trebuie. nu vreau vilă cu piscină și cu curte (cucu vilă), nu vreau mașină bengoasă, motorul e doar puțin cam înalt și cam greu, dar altfel e fain. nu vreau credite care să-mi plătească o bunăstare de care nu o să mă prea bucur niciodată pentru că, oricum, creditele mă vor fi îngenunchiat. nu vreau să stau în genunchi în fața zeului ban, poate doar într-un genunchi, atunci cînd dau foc unei bancnote de 200 de lei. că banii tot fum sunt. și eventual să îmi aprind o țigară de la focul respectiv.

a da e mai apropiat de dar, decît de avere.

îmi aduc aminte de o zi dinainte de 89. cînd am stat la coadă la pîine cîteva ceasuri bune și pîinea s-a terminat înainte să ajungem să cumpărăm. am plecat acasă cu banii (nefolositori) în mînă și cu punga goală. iar vecina de la 3 făcuse o pîine de casă și ne-a chemat să mîncăm. în ziua aceea am fost cei mai sătui și mai avuți oameni.

nota bene, blondi!

da, așa e. doar că, ceea ce numim noi iubire, nu este chiar iubirea cea mare. e un conglomerat de griji, ambiții, orgolii, posesiuni, pretenții. condimentate cu pasiune/ patimă. de obicei nu ajungem la celălalt. nu îl cunoaștem. habar n-avem cine e cel de-adevăratelea. ce vrea. ce crede. ce iubește. iubim în celălalt ceea ce decidem noi și, de multe ori, ne iubim tot pe noi în celălalt.

m-am surprins de multe ori, în timpul unor discuții, așteptînd cu (ne)răbdare ca celălalt să termine mai repede ce are de spus, să pot să îmi expun eu ideea mea.

cînd eram mică, am fost la peștera dîmbovicioarei și acolo mama mi-a arătat o stalactită care semăna cu o căpșună. vezi, cri, asta este o stalactită. și eu, cu gîndul la un pix pe care îl văzusem la intrare, i-am răspuns: da, mamă, da cînd ieșim îmi iei un pix?

cred că cele mai multe din discuțiile pe care le purtăm sunt de genul: stalactită versus pix. ne modelăm să fim aparent atenți la ce spune celălalt, mimica și gestica sunt pregătite să dea senzația de cel mai bun ascultător și interlocutor. dar tot ceea ce ne dorim este să vorbim la un moment dat de pixul pe care îl vrem. de aici – lipsa de comunicare. de aici – lipsa de înțelegere. de aici – faptul că nu ne cunoaștem realmente. și normal că atunci habar n-avem ce să facem cu celălalt în situații critice și sperăm să salveze el miraculos situația. ceea ce nu se poate întîmpla, pentru că și el e blocat la stalactita lui…

iubirea cea mare e greu de înfăptuit. pentru că ea înseamnă să îl cunoști pe celălalt, să îl simți, să îl intuiești, să te intereseze ce vrea el, să îi oferi ce vrea el, să îi iubești defectele, îmbufnările și crizele. să nu te gîndești niciun moment dacă merită, pentru că merită din oficiu. să fii el. ceea ce nu ne este deloc la îndemînă. n-am fost învățați așa. îl iubim pe celălalt pentru că ne oferă confort, sau dimpotrivă, pentru că ne sprijină, sau dimpotrivă, adică îl iubim pentru ceea ce face în raport cu noi, nu pentru cine este el.

iubim, dragii mei. dar nu am acces încă la iubirea cea mare. iubirea cea mare nu judecă, nu critică, nu cuantifică, nu stabilește dacă se merită sau nu. iubirea cea mare este.

noi suntem la stalactită și la pix și ceea ce numim iubire înseamnă realizarea unui troc cît mai avantajos (reciproc avantajos, dacă se poate) și cam atît.

interesant e că aici sunt surprinse persoane care fac la un moment dat exact ceea ce simt, chiar dacă, după aceea, se reîntorc cuminți/ speriate la locul lor și dau bine în societate și în familie.

vicky se îndrăgostește nebunește de juan antonio, deși îndrăgostirea nu intra deloc în planurile ei de viață, măritiș, căsnicie, siguranță… se consumă o noapte de amor, după care vicky se întoarce la rațiune și se căsătorește așa cum stabilise. și lucrurile par aidoma cu cele dinainte de juan antonio, dar ele nu mai sunt deloc așa. s-a schimbat totul. vicky mai are o întîlnire cu juan antonio, doar că nevasta acestuia întrerupe întîlnirea celor 2. plecînd din barcelona, vicky redevine ceea ce se așteaptă de la ea (și ceea ce se aștepta chiar ea), o soție măritată cu un om de succes, care o iubește și cu care dă foarte bine la public. și cam atît.

cristina experimentează. simte. ea nu face doar o dată ceea ce simte, ea face în general ceea ce simte, chiar dacă acest lucru le dă celor din jurul ei o anumită nesiguranță, iar ei înșiși o anumită îndoială.

juan antonio simte și iubește. tot ce i se oferă. nu ratează nimic. dar asta nu îl face deloc un oportunist sau un fustangiu. el o iubește pe vicky, o iubește pe cristina, în timp ce nu a încetat deloc să o iubească pe fosta lui soție, maria elena.

maria elena cea năvalnică și nebună îl iubește pe juan antonio, dar nu poate conviețui doar cu el. singura perioadă în care cei doi se împacă de minune, este atunci cînd ei sunt de fapt 3: juan antonio, maria elena și cristina. triunghiul amoros se dezvoltă totalmente nonconformist dar plin. (aș fi vrut să spun rotund ) cînd cristina se decide să plece (nu e veronika se hotărăște să moară), cei doi ajung văduviți la vechea lor relație imposibilă de 1 la 1.

filmul conține momente de autenticitate, asumate de toate personajele principale. și pasiune care în general nu se refuză. se oferă din toată inima. și dragoste.

la o primă vedere ar părea că ea îl trimite cu seninătate la moarte, pentru că nu ține cont de sentimentele lui. în viață tindem mereu să căutăm vinovați și tindem mereu să începem (și să terminăm) cu cei de lîngă noi: ei sunt întotdeauna de vină…

Lupe nu este de vină. ea realizează brusc faptul că ea poate fi veșnica amanta, deoarece manolete e căsătorit cu moartea. manolete nu a realizat încă acest lucru. Lupe e conștientă de faptul că rugămintea ei (aceea ca el să renunțe la luptele cu taurii pentru ca ei să fie o familie) nu îi va putea fi îndeplinită. mamita îl roagă totuși. toreadorul nu poate să renunțe la viața lui, la luptele din arenă, la cine este el. dar nu poate renunța nici la ea. cu toate că realizează și el, probabil înainte de a se avînta în atacul sinucigaș asupra taurului, că ei nu vor putea niciodată să fie de-adevăratelea împreună.

rezolvarea: ca la romeo și julieta. moartea le rezolvă pe toate…

altfel, un film de vizionat, cu cel mai frumos om urît și cu o dragoste aproape exclusiv ca în filme.

la ora 19.00,

la Reduta,

repetiție generală cu public la piesa:

meserii și fundături. 

intrarea liberă.

intrați, vedeți, gustați și vedeți din nou cum se (re)deschide apetitul pentru teatru.

ps. subsemnata joacă maxim 10 secunde rolul unui înger mut

înclin să cred că lucrul cel mai important este să putem fi noi înșine. fără ajustări, fără tăieturi, fără prelungiri artificiale. doar noi. așa cum suntem. cu esența noastră. cu autenticitatea noastră. chiar dacă nu dăm poate cel mai bine așa.

am făcut o mică escapadă cu motorul. ca pe vremuri. am condus, am fost atentă la curbe, la unghiul de înclinare, la mersul în coloană (chiar dacă era o coloană formată doar din 3 motoare). am admirat apusul de soare de la Ozun. care s-a prelungit cu apusul de soare din Lunca Cîlnicului. fraților, nu era apusul din oia. cel pentru care o mulțime de furnicuțe harnice de oameni se cocoață pe toate stîncile să prindă cel mai bun unghi de vizionare. prin ochiul lor sau cel al aparatelor de toate tipurile. nu. nu era nimeni. eram eu pe motor, cu ochii la șosea (șușa ), aruncînd ochiade furișe în partea dreaptă unde soarele apunea frumos. n-am făcut poze cu te miri ce aparat. am fotografiat în minte. n-am cum să vă arăt nicio poză.

șoseaua din fața ta, pe care o vezi din spatele vizierei pline de insecte, în timp ce îți simți brațele obosite, corpul obosit, ochii obosiți,

apusul care se pregătește numai pentru tine,

libertatea pe care o inspiri,

frustrările pe care le expiri,

run, baby, run.

nu alergi spre fericire, ești fericire.

înclin (ca la o curbă periculoasă) să cred că nu trebuie să fim altfel decît suntem. nu avem voie. nu avem dreptul.

principala responsabilitate o avem față de noi. să ne simțim confortabil în pielea noastră. e esențial. după aceea putem vedea și ce este cu ceilalți din jurul nostru. doar după aceea. cînd putem să îi observăm pe ceilalți obiectiv, fără să facem din ei cele mai bune pretexte pentru a ne ascunde de noi înșine.

cred în bine, în confort, în apusurile de soare, în hohotele de rîs și în viața care merită să fie trăită, din care trebuie să te înfrupți ca dintr-un măr copt.

asta e blonda din poiată

dar nu e așa. e acut, acum și aici. atît.

doar vară. plină și călduroasă vară.