foarte interesant cum teatrul este cel care sancționează cel mai prompt și mai nemilos orice afectare/ teatralizare/ neautenticitate, pe care le depistează în jocul actoricesc. de fapt, chiar și sintagma ”jocul actoricesc” îmi pare una incorectă. dacă joci teatru la teatru, asta se vede imediat și nu doar că se vede, ci și dă foarte prost. dacă joci teatru, ești de fapt un actor slab. dacă joci bine teatru, ești un actor mediocru. dacă nu joci teatru pe scenă, dacă nu te joci pe scenă, dacă trăiești cu adevărat pe scenă, dacă ești autentic pe scenă, atunci începi să fii (un) actor (pe) bun(e). sau măcar pe drumul către…
teatrul sancționează tot ceea ce viața de zi cu zi îți acceptă cu mult mai mare indulgență. teatrul sancționează dacă țipi atunci cînd vrei să seduci (bine, tu ridici vocea în speranța că vei fi auzit și în rîndurile din spate), dacă nu asculți (bine, tu nu asculți, pentru că te concentrezi prea intens la ceea ce urmează să spui), dacă te miști haotic, fără coerență (bine, tu te miști … ca să nu stai), dacă gîndești, în loc să simți și să trăiești. toate parantezele nu reprezintă decît scuze lamentabile, care nu interesează pe nimeni.
concluzia: în viață îți poți permite să joci teatru. la teatru, nu îți poți permite să te joci. nici de-a teatrul, nici de-a viața, nici de-a actorul…
n-ați fi zis, nu? nici eu.
…sexi-buciuceana…
